Dezvoltare personala

Teama de respingere

12/12/2018
Teama de respingere

Teama de respingere se formează din copilărie, de regulă în relație cu părintele de același sex. Acesta ne învață cum să iubim, cum să ne iubim și să dăruim iubirea. Poate apărea și în relație cu părintele de sex opus care ne învață cum să acceptăm iubirea altora. Atunci când nu avem o relație armonioasă cu părinții, ne simțim respinși, dezvoltând un comportament de evitare sau fugă.

Teama de respingere este adânc înrădăcinată și reflectată de relația defectuoasă avută cu un părinte. Fie că acesta nu a știut să ne arate iubirea, fie că era un părinte critic și intransigent sau mai agresiv, comportamentul lui ne-a determinat să ne simțim respinși, necorespunzători, nedemni de iubire. Foarte probabil încă de mici am învățat să „fim cuminți”, respectiv să nu deranjăm, să nu ne manifestăm prea mult, să nu supărăm părintele. Speram ca astfel să fim observați, să câștigăm cumva afecțiunea care trebuia să ne fie oferită necondiționat.

Din păcate, la maturitate, ajungem ca noi înșine să ne respingem, introiectând acest model de raportare pe care îl expima părintele nostru. Ne considerăm nedemni, invizibili, ne este teamă să nu fim constant respinși de cei din jur. În consecință, vom evita să ne atașăm prea tare de alții, fugând de câte ori avem ocazia, ascunzându-ne, simțindu-ne anxioși atunci când ni se oferă prea multă atenție. Pentru că nu știm să ne comportăm în fața afecțiunii și preferăm să o evităm.

O astfel de persoană are un critic interior foarte aspru, care îl compară mereu cu alții mai buni sau care îi spune cum ar fi „trebuit” să fie. Este tot vocea părintelui pe care am interiorizat-o și pe care o purtăm cu noi. Ne autosabotăm, suntem duri la adresa noastră, nu ne permitem greșelile și eșecurile și nu ne iertăm pentru ele. Repetarea acestui tipar ne invalidează, ne blochează în relațiile cu cei din jur și întreține o relație proastă cu sine, însoțită de o stimă de sine foarte scăzută.

Primul lucru pe care îl putem face este să conștientizăm vocea aceasta interioară, să o auzim atunci când este dură, când ne critică, când ne etichetează, când ne compară cu alții. Apoi să ne întrebăm cine spune „cum ar trebui să fim”? Cine stabilește standardele noastre? De unde am învățat aceste lucruri? Cu certitudine nu ne-am născut cu un tipar al „perfecțiunii” sau dezirabilului în minte și nici nu standarde presetate. Le-am învățat. Uneori, ca în cazul de față, în mod greșit.

Furia manifestată atunci când există o astfel de rană este nu doar față de ceilalți care ne vor dezamăgi și răni ușor, dar și față de propria persoană. Practic, prin criticul interior ne reconfirmăm gândurile toxice că „noi nu merităm” și ajungem la furie față de noi înșine. Ne e teamă să nu fim respinși în continuare, dar noi suntem primii care ne respingem.

În astfel de situații, dacă este un comportament pe care îl avem, este recomandată psihoterapia. Nu este simplu să accesăm acele lucruri din trecutul nostru care ne-au produs aceste răni întrucât ele sunt inconștiente. Totodată, pentru supraviețuire, în copilărie am etichetat evenimentul astfel încât să îi putem face față, respectiv „nu s-a întâmplat nimic”, „nu m-a durut”, „pot trece prin asta, nu va dura”, etc. În felul acesta ne protejăm de emoțiile puternice care ne copleșesc, cărora nu știm cum să le facem față. Chiar și mai târziu, adulți fiind, ne este greu să revedem anumite evenimente din copilărie, anumite comportamente ale părinților exact așa cum au fost, întrucât acest lucru presupune confruntarea cu emoțiile puternice pe care le ascundem încă de atunci. Dar doar astfel vom putea începe vindecarea, iar în acest demers, îndrumarea unui psihoterapeut este absolut necesară.

You Might Also Like