Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Teama de abandon: sursă de anxietate în cuplu

Teama de abandon este un tipar mental care ne determină alegerea unui partener, dar și modul în care relaționăm cu acesta. În cuplu, este o sursă de anxietate atunci când nu știm de ce simțim ceea ce simțim și ce putem face pentru a nu ne lăsa controlați de propriile emoții. Iată câteva capcane ale acesteia.

Creierul reptilian sau amigdala este zona creierului în care primează instinctul. Tot aici stocăm primele informații pe care le adunăm din mediu încă din momentul în care ne naștem. Cum creierul rațional sau neocortexul se formează mai târziu, chiar și la maturitate, emoțiile și mare parte dintre reacțiile noastre sunt guvernate de această zonă a instinctului. Tot aici regăsim modul în care învățăm să reacționăm în fața unui pericol, cele trei reacții cunoscute fiind din zona: fugi, luptă sau îngheață (flight, fight or freeze). În primii doi ani de viață predomină amigdala în baza căreia se află instinctul nostru de supraviețuire. Indiferent de vârstă însă, supraviețuirea nu înseamnă doar hrană, ci și atașament emoțional. Iar în funcție de predispoziția noastră înnăscută și de modul în care părinții (în special mama) relaționează cu noi, apare teama de abandon pe care, o vom proiecta în toate relațiile semnificative de-a lungul vieții noastre. Teama de abandon pornește dintr-un set de gânduri pe care ni le-am format de timpuriu, în relație cu lumea din jur, care generează emoții puternice și atrag după sine un set de comportamente menite să reducă intensitatea emoției. Din păcate, ciclul acesta este disfuncțional, fiind guvernat de o interpretare defectuasă a mediului. Respectiv, dacă în copilărie am avut părinți distanți emoțional sau care chiar ne-au abandonat fizic, păstrăm aceleași trăiri și în alte relații în care situația nu mai este neapărat aceeași. Proiectăm trecutul nostru și filtrăm mesajele actuale în funcție de acest tipar, comportându-ne în același mod prin care, în copilărie, credeam că ne asigurăm „supraviețuirea”.

În cuplu, anxietatea provocată de această teamă poate lua forme diferite, din spectrul celor trei reacții în fața pericolului. Practic, pentru a „preveni” abandonul, comportamentele noastre pot varia între cele trei reacții clasice: fugi, luptă sau îngheață. În prima categorie putem deveni evitanți noi înșine, fie neimplicându-ne emoțional într-o relație, fiind indisponibili, din credința inconștientă că astfel ne protejăm. Tot aici putem regăsi izolarea și evitarea cu totul a relațiilor romantice. Gândirea de tipul „nu am nevoie de tine” este o supraprotecție care nu face altceva decât să ne împiedice să trăim. Să nu uităm că să ne protejăm de suferință înseamnă, în egală măsură, să ne protejăm de fericire.

Într-un cuplu în care există disponibilitate de ambele părți, discursul recomandat este cel de împărtășire a anxietăților. Recunoașterea acestui tipar și a efectelor lui asupra vieții noastre este extrem de importantă pentru a putea începe să înțelegem, în primul rând, de ce facem ceea ce facem. Dacă în trecut comportamentele noastre au fost alese întrucât am crezut că astfel ne asigurăm supraviețuirea, în prezent, proiectăm asupra relației actuale un întreg bagaj al trecutului care, practic, nu își are rostul. Chiar și așa, este dificil să trăim cu emoțiile puternice pe care, neacceptându-le și negăsind metode de a le gestiona, le vom exprima în aceleași comportamente nesănătoase: certuri cu iubitul, critică la adresa lui, îndepărtarea lui sau, din contră agățarea de iubit precum ar fi colacul nostru de salvare. Totodată, o altă manifestare este și cea în care ascundem complet ceea ce simțim, până când nu mai putem conține nicicum anxietatea, luând decizii definitive – „decât să mă părăsești tu, te părăsesc eu”. Indiferent de modelul comportamental ales, ne înscriem în sfera profeției autoîmplinite, în care atragem în viața noastră exact acele lucruri de care ne temem mai mult.

Corect față de noi înșine este să recunoaștem ceea ce simțim și să alegem acel partener căruia îi putem comunica aceste trăiri, căruia putem să îi spunem deschis care sunt nevoile noastre. Nimeni nu ne va putea prelua sau vindeca total anxietățile, dar putem găsi parteneri care să ne accepte aceste vulnerabilități, care să ne ajute emoțional și comportamental să reducem intensitatea trăirilor noastre negative, rolul nostru fiind acela de a gestiona, în egală măsură o parte dintre emoții. Practic, spunând celuilalt, deschis: „acestea sunt anxietățile mele și am nevoie de aceste lucruri din partea ta pentru a diminua intensitatea lor, iar de restul mă ocup eu, fiind în grija mea”. La un astfel de discurs ajungem atunci când găsim disponibilitate în celălalt, dar și când reușim să ne cunoaștem și acceptăm pe noi înșine așa cum suntem.

You Might Also Like