Job

Pericole pe care le ascunde supracompensarea prin muncă

Ne definim prin rolurile profesionale întrucât profesia reprezintă, deseori, un domeniu în care deținem controlul: cum ne pregătim, cât efort depunem, cât de ambițioși suntem. Rezultatele apar mai ușor decât în relațiile interumane. Dar ce ascunde, oare, supracompensarea prin muncă?

De câte ori ne-am spus că am vrea să facem anumite lucruri, dar timpul nu ne permite întrucât avem mult de muncă? Sau, poate, știm că acesta este scenariul unui prieten. Workaholicii sunt recunoscuți pentru timpul investit în carieră și par să fie focusați exclusiv pe acest aspect al vieții lor. Uneori, reușesc, cumva, în paralel, să aibă și o familie sau o relație. Dar cu multe compromisuri din partea unui partener privat de timpul petrecut împreună, atenția, resursele energetice, disponibilitatea celuilalt. Într-un alt material poate vom răspunde întrebării: ce fel de persoane intră în relații cu workaholicii?

Revenind la timpul excesiv acordat jobului, de multe ori, în spate se ascund alte nevoi nesatisfăcute, anxietate, panică, teamă. Cei cărora le este teamă de eșec la nivel personal, care au impresia că singurul domeniu stabil din viața lor, pe care se pot baza, este jobul, vor investi toată energia aici. Și vor avea numai de pierdut. În viață nu există garanții, chiar și în cazul unei cariere. Piața muncii nu este stabilă și, oricând putem pierde „tot ceea ce am muncit”. Cu atât mai mare va fi depresia atunci când, în jurul nostru, nu regăsim niciun alt punct de sprijin. Cum spuneam, poate avem o relație sau o familie care funcționează dintr-o oarecare inerție, dar cum ne vor fi ele sprijin atunci când nu avem exercițiu în a ne găsi acolo stabilitatea? Dacă noi nu investim în viața noastră privată, unde ne vom găsi resursele pentru a ne redresa?

Munca multă, în exces, nu reprezintă o pasiune descătușată pentru un domeniu sau altul, ci o fugă de sine. Experiențele nefericite din trecut, ne pot lăsa sechele, sub forma temerilor în privința relațiilor personale. Poate am fost abandonați sau ne-am simțit ingnorați și valorizați insuficient de către părinți sau în relații de iubire. La maturitate, trăim cu teama de abandon pe care nu ne-o recunoaștem, iar pentru a scădea din anxietatea provocată de ea, ne ferim să investim prea multe într-o altă persoană. Fie nu intrăm în relații deloc, ca formă de protecție, fie intrăm în relații în care ținem partenerul „în joc”, fără a lăsa loc intimității prea mari, vulnerabilității (atât de necesare într-un cuplu), fără a ne permite să iubim cu adevărat. Pentru că iubirea implică un risc, pe cel al pierderii, pe cel al retrăirii abandonului. Și, gândim incorect, că cea mai bună apărare este să nici măcar nu ne expunem acestor situații. Nu ne trăim viața complet, fugim de ceea ce simțim și, deseori, prin indisponibilitatea afișată, reîntârim cercul abandonului, fiind părăsiți de partenerii care se simt ignorați. Chiar și atunci, în loc să ne evaluăm temerile și comportamentul avut în consecință, ne vom spune că nu am beneficiat de înțelegere „pentru că suntem atât de preocupați cu munca”. Există depotrivă riscul de a fi dezamăgiți, fiind „respinși” pentru că nu corespundem, iar această atitudine de asemenea întărește teama de abandon. Cel mai greu este să acceptăm că noi suntem cei care determinăm această situație și că schimbarea depinde tot de noi.

Recomand să ne întrebăm singuri care sunt motivele pentru care ne dedicăm tot timpul muncii și nu celor din jurul nostru. Iar răspunsurile precum „pentru că au nevoie de mine la muncă” sau „pentru că munca este viața mea” nu sunt suficiente. Întrebarea importantă este „de ce facem toate acestea?”. Alegerile depind de noi, iar supracompensarea prin muncă ascunde dureri și răni foarte vechi. Doar interogarea, iar apoi vindecarea lor, ne va ajuta să ajungem la un echilibru atât în viața persoanală, cât și în cea profesională.

You Might Also Like