Browsing Category

Dezvoltare personala

Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Ce este stilul de atașament evitant?

17/12/2018
atasament evitant

Stilul de atașament se referă la modul în care relaționăm cu cei din jurul nostru, iar modelul pe care îl urmăm este cel pe care îl învățăm în copilăria mică, în relație cu mama dar și cu alți îngrijitori. Dacă din diverse motive ne-am simțit respinși sau nevoile nu ne-au fost satisfăcute (cele de securitate, de afecțiune), mai târziu ne vom ascunde în spatele acestui stil de atașament, pentru a ne proteja și a ne masca rănile.

Părinții nu sunt perfecți, iar acest lucru, de regulă, îl aflăm când la rândul nostru devenim părinți. Referindu-ne la cei care nu ignoră din neglijență nevoile copiilor, mulți părinți au propriile răni emoționale și propriul stil de atașament pe care, nerezolvându-le, le vor proiecta asupra propriilor copii. Astfel, dacă în copilăria mică, nevoile de afecțiune, de securizare nu ne-au fost împlinite, dacă nu am primit iubirea necondiționată și validarea părinților noștri, în special a mamei cu care avem prima relație importantă, vom purta cu noi aceste răni la maturitate. În consecință vom dezvolta un stil de atașament similar, un mod de a relaționa parțial cu cei din jur, neoferind niciodată prea mult (și în niciun caz totul) pentru a ne proteja de alte răni, de noi dezamăgiri.

Neglijența emoțională a părinților este trăită precum o rană de abandon, iar aceasta își spune cuvântul și mai târziu în viață. Teama că putem fi părăsiți de un partener de cuplu sau de prieteni, ne determină să afișăm o mască a răcelii, a distanței emoționale sau a indiferenței, putând astfel, prin propriul comportament să atragem deznodământul de care ne temem: abandonul. Este ca o profeție autoîmplinită, acțiunile noastre îndreptându-ne către cea mai mare temere, aceea de a nu merita iubire sau de a fi părăsiți.

Stilul de atașament evitant se manifestă în toate relațiile noastre, indiferent de natura lor, dar cea mai pregnantă amprentă o are asupra relației cu sine. În relația pe care o avem cu noi înșine, nu ne recunoaștem o nevoie esențială, indispensabilă, aceea de a iubi și de a fi iubit. Ascunzând această nevoie, pe care o vedem drept vulnerabilitate, avem senzația că ne protejăm și ne arătăm în fața celorlalți ca fiind puternici, neavând nevoie de nimeni în viața noastră.

În realitate, purtăm și adâncim suferința din copilărie, deși situația nu mai este aceeași ca în copilărie. Practic, deși experiența originară are loc în trecut, nu depășim scenariul, repetându-l (aproape) la nesfârșit.

Partea bună este că stilurile de atașament sunt flexibile și pot fi modificate, atâta timp cât ne conștientizăm aceste răni și aceste tipare pe care le purtăm cu noi și le reproducem. Conștientizarea nu este un pas ușor, întrucât inconștientul este purtătorul acestor traume, scenarii, răni. Îndrumarea unui psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem mai bine conflictele pe care le purtăm în noi, dar și să găsim alternative sănătoase pentru a ne îndrepta către un stil de atașament securizant și pentru a ne îmbunătăți relația cu sine și cu cei din jur.

Dezvoltare personala

Teama de respingere

12/12/2018
Teama de respingere

Teama de respingere se formează din copilărie, de regulă în relație cu părintele de același sex. Acesta ne învață cum să iubim, cum să ne iubim și să dăruim iubirea. Poate apărea și în relație cu părintele de sex opus care ne învață cum să acceptăm iubirea altora. Atunci când nu avem o relație armonioasă cu părinții, ne simțim respinși, dezvoltând un comportament de evitare sau fugă.

Teama de respingere este adânc înrădăcinată și reflectată de relația defectuoasă avută cu un părinte. Fie că acesta nu a știut să ne arate iubirea, fie că era un părinte critic și intransigent sau mai agresiv, comportamentul lui ne-a determinat să ne simțim respinși, necorespunzători, nedemni de iubire. Foarte probabil încă de mici am învățat să „fim cuminți”, respectiv să nu deranjăm, să nu ne manifestăm prea mult, să nu supărăm părintele. Speram ca astfel să fim observați, să câștigăm cumva afecțiunea care trebuia să ne fie oferită necondiționat.

Din păcate, la maturitate, ajungem ca noi înșine să ne respingem, introiectând acest model de raportare pe care îl expima părintele nostru. Ne considerăm nedemni, invizibili, ne este teamă să nu fim constant respinși de cei din jur. În consecință, vom evita să ne atașăm prea tare de alții, fugând de câte ori avem ocazia, ascunzându-ne, simțindu-ne anxioși atunci când ni se oferă prea multă atenție. Pentru că nu știm să ne comportăm în fața afecțiunii și preferăm să o evităm.

O astfel de persoană are un critic interior foarte aspru, care îl compară mereu cu alții mai buni sau care îi spune cum ar fi „trebuit” să fie. Este tot vocea părintelui pe care am interiorizat-o și pe care o purtăm cu noi. Ne autosabotăm, suntem duri la adresa noastră, nu ne permitem greșelile și eșecurile și nu ne iertăm pentru ele. Repetarea acestui tipar ne invalidează, ne blochează în relațiile cu cei din jur și întreține o relație proastă cu sine, însoțită de o stimă de sine foarte scăzută.

Primul lucru pe care îl putem face este să conștientizăm vocea aceasta interioară, să o auzim atunci când este dură, când ne critică, când ne etichetează, când ne compară cu alții. Apoi să ne întrebăm cine spune „cum ar trebui să fim”? Cine stabilește standardele noastre? De unde am învățat aceste lucruri? Cu certitudine nu ne-am născut cu un tipar al „perfecțiunii” sau dezirabilului în minte și nici nu standarde presetate. Le-am învățat. Uneori, ca în cazul de față, în mod greșit.

Furia manifestată atunci când există o astfel de rană este nu doar față de ceilalți care ne vor dezamăgi și răni ușor, dar și față de propria persoană. Practic, prin criticul interior ne reconfirmăm gândurile toxice că „noi nu merităm” și ajungem la furie față de noi înșine. Ne e teamă să nu fim respinși în continuare, dar noi suntem primii care ne respingem.

În astfel de situații, dacă este un comportament pe care îl avem, este recomandată psihoterapia. Nu este simplu să accesăm acele lucruri din trecutul nostru care ne-au produs aceste răni întrucât ele sunt inconștiente. Totodată, pentru supraviețuire, în copilărie am etichetat evenimentul astfel încât să îi putem face față, respectiv „nu s-a întâmplat nimic”, „nu m-a durut”, „pot trece prin asta, nu va dura”, etc. În felul acesta ne protejăm de emoțiile puternice care ne copleșesc, cărora nu știm cum să le facem față. Chiar și mai târziu, adulți fiind, ne este greu să revedem anumite evenimente din copilărie, anumite comportamente ale părinților exact așa cum au fost, întrucât acest lucru presupune confruntarea cu emoțiile puternice pe care le ascundem încă de atunci. Dar doar astfel vom putea începe vindecarea, iar în acest demers, îndrumarea unui psihoterapeut este absolut necesară.

Dezvoltare personala

Ce poți face pentru propria dezvoltare personală?

09/12/2018
Ce poți face pentru propria dezvoltare personală?

Investiția în propria dezvoltare personală este una dintre cele mai importante de-a lungul vieții. Aceasta implică, în primul rând o mai bună cunoaștere de sine și îmbunătățirea relației cu propria persoană cât și cu cei din jur. Iată câteva idei despre ce poți face pentru tine și de ce este important să faci aceste lucruri.

O glumă spune că internetul ne dă acces la o bază de date extrem de valoroasă, iar noi îl folosim, de regulă, pentru a găsi filmulețe cu pisici. Fără a nega rolul terapeutic al pisicilor în general, dincolo de amuzament, ne putem gândi la faptul că într-adevăr, accesul la informație îl avem, dar nu ne preocupăm de exploatarea ei. În mod similar, chiar dacă am auzit despre dezvoltarea personală, rareori ne preocupăm cu adevărat de acest lucru. Oare de ce?

Dezvoltarea personală înseamnă, în primul rând, schimbare. Știm cu toții că schimbările nu sunt simplu de făcut, că aduc cu sine anxietate și că, de multe ori, chiar dacă perspectiva este mai bună decât situația prezentă, o amânăm pentru că în situația prezentă (fie ea și nefericită) știm cum să ne comportăm, ce avem de făcut, la ce să ne așteptăm. Aici apare celebra „zonă de confort” și zicala conform căreia viața ta se află dincolo de această zonă.

Dezvoltare personală înseamnă investiție în tine și în potențialul tău. Înseamnă curajul de a încerca lucruri noi, de a-ți descoperi și exploata abilitățile sau de a ți le îmbunătăți. Desigur, poți face acest lucru participând la workshop-uri și cursuri de dezvoltare personală, la cele care te ajută să te înțelegi mai bine și să descoperi rănile pe care le ai și cum să le gestionezi pentru a trăi în armonie cu tine, în primul rând. În astfel de cazuri, recomand să căutați acele cursuri și workshop-uri ținute de specialiști, preferabil psihoterapeuți și psihologi și să nu cădeți în capcana citatelor motivaționale lipsite de tehnici concrete ce pot fi puse în practică în viața de zi cu zi.

Recomand meditația, nici pe departe pe cât de complicată există mituri că ar fi. Meditația te ajută să te concentrezi asupra prezentului, să dai mai multă atenție gândurilor tale, dar și să te debarasezi de încărcătura lor emoționala. Este nevoie de exercițiu pentru a conștientiza și înțelege că gândurile tale nu reprezintă realitatea și că ele pot fi controlate și nu lăsate să te controleze. Tot în acest sens poți practica un sport sau yoga.

Citește cât de mult poți. Indiferent de cărțile alese – iar acum există pe piață o sumedenie de cărți de dezvoltare personală – informează-te constant. Un proverb japonez spune că îmbătrânim atunci când încetăm să mai învățăm lucruri noi. Poți citi și literatură, deseori personajele din cărți oferindu-ne o oglindă pentru noi înșine sau alții din jurul nostru.

Oferă-ți îngăduință, timp și răbdare. Nu uita că fiecare dintre noi are un ritm propriu și are nevoie de timp pentru a realiza ceea ce și-a propus. Schimbările vin în timp, iar tu ai nevoie să îți arăți ție îngăduința pe care, cu certitudine, o arăți cu mai multă ușurință celor din jur. Bunăvoința față de tine te va ajuta să îți îmbunătățești stima de sine și modul în care te percepi. Ori, relația cu sine, cum spuneam, stă la baza dezvoltării personale. De asemenea, fă-ți mereu timp pentru tine. Un timp în care să faci activitățile care îți fac plăcere, care te încarcă cu energie și te relaxează. Astfel de activități au rolul de a-ți reaminti egoismul sănătos și necesar de a te pune pe tine pe primul loc, de a te îngriji de dorințele și nevoile tale.

Nu în ultimul rând, când te simți pregătit, apelează la psihoterapie. Sub îndrumarea unui psihoterapeut vei parcurge mai ușor drumul cunoașterii de sine, înțelegerii propriei persoane și a vindecării rănilor pe care le porți cu tine.

Dezvoltare personala

Ce ai de făcut pentru a ieși din burnout?

05/12/2018
Chiar dacă îi spunem burnout el se referă la epuizarea totală, cea care atrage după sine o serie de complicații severe, probleme psihologice și boli fizice grave.

Sindromul burnout nu este un termen trendy și nici un motiv de laudă. Deseori avem impresia că el reprezintă un simbol al meritelor și abilităților personale, de parcă martirizarea ar fi un scop în viață… Chiar dacă îi spunem burnout el se referă la epuizarea totală, cea care atrage după sine o serie de complicații severe, probleme psihologice și boli fizice grave. Așadar, uită de multitasking și de asumarea prea multor responsabilități și implică-te în recuperarea ta.

Ai așteptări realiste de la tine?

De mute ori cei care nu sunt niciodată mulțumiți de munca și eforturile pe care le depunem suntem… chiar noi. Suntem direct responsabili de cantitatea de responsabilități cu care ne încărcăm, de munca la care ne supunem, de eforturile pe care le facem. Dar oare ne oprim? Sau suntem tot mai nemulțumiți atunci când, epuizați fizic și psihic începem să cedăm, să fim capabili de tot mai puține, să avem mai multe eșecuri? Continuăm astfel să ne distanțăm parcă atât de noi înșine cât și de cei din jur.

Așteptările nerealiste stau la baza acestei epuizări. Nimeni nu este perfect și nu ar trebui să cerem acest lucru de la noi înșine. Așteptările realiste ne ajută să ne organizăm eficient, să ne stabilim obiective realizabile și să avem grijă de propria persoană. Grija față de noi înșine este cea mai importantă. Până la urmă, pe noi ne bazăm să facem ceea ce ne-am propus, nu?

Stil de viață sănătos

Un stil de viață sănătos nu este doar o sintagmă ci o necesitate. Poate alimentar mai avem derapaje – cu toții avem pofte și nu suntem neapărat fericiți cu o viață plină de restricții, fie ele și alimentare. O alimentație sănătoasă însă, înseamnă să ne îngrijim să existe în meniul zilnic aportul de vitamine, fibre și minerale de care organismul are nevoie. Înseamnă să ne preocupăm de sănătatea noastră exact cum am proceda cu propriul copil. Sportul, de asemenea, nu trebuie să fie ceva ce temut. Spunem că nu suntem sportivi, că nu avem timp, cedăm după primele încercări când obosim prea ușor și vedem cum parcă toți ceilalți se descurcă mai bine decât noi. Dar cu toții, atunci când începem ceva nou, înainte de a ști cum să facem… trebuie să învățăm. Iar asta necesită timp și răbdare. Nici când am vrut să învățăm să mergem nu am renunțat după primele căzături spunându-ne „chestia asta nu e pentru noi, e prea greu”. Sportul îți ajută mintea să se debaraseze de gândurile toxice, de tristețe, contribuind prin eliberarea de endorfine la binele tău psihic. Așadar, țelul nu este să ajungi sportiv de performanță, ci să te miști, să faci efort, să îți eliberezi mintea.

Un stil de viață sănătos înseamnă și odihnă, iar aceasta este foarte importantă. Există studii care demonstrează că privarea de somn și oboseala excesivă contribuie inclusiv la dezvoltarea celulelor canceroase.

Învață să comunici asertiv

Nu este simplu să comunicăm asertiv pentru că, mulți dintre noi suntem acaparați de dorința de a face pe plac altora, de a nu supăra, de a nu dezamăgi, etc. Astfel, ni se pare mai simplu să nu ținem cont de nevoile noastre și de resursele noastre, ca să împlinim așteptările celorlalți. Evident, atunci când paharul se umple și apare epuizarea, de la incapacitatea de a refuza, ajungem la furie, certuri și reproșuri. Calea de mijloc este să înveți când trebuie să spui nu și cum să îți susții punctul de vedere. Pentru a face acest lucru, învață să îți exprimi nevoile exact așa cum sunt: nevoile tale. Pornește comunicarea avându-te pe tine în centru, vorbește despre tine și evită reproșurile la adresa altuia. Spune „nu” atunci când nu ai timp, energie, resurse sau chiar dispoziție. Este atitudinea corectă față de tine. Astfel, vei evita încărcarea suplimentară și vei învăța, treptat, să te pui și pe tine pe primul loc, pentru a nu mai ajunge la epuizare.

Dezvoltare personala

Indicii că joci rolul de salvator

22/11/2018
Indicii că joci rolul de salvator

Vrei să ajuți oamenii și simți că aceasta este „misiunea” ta? Intri în relații toxice crezând că celălalt are nevoie de tine? Te pui deseori în plan secundar? Duse la extrem, acestea sunt indicii importante că joci rolul de salvator.

Este lăudabil să ne dorim să îi ajutăm pe cei din jur, dar pentru a face acest lucru cât mai corect, trebuie să ținem cont de resursele și nevoile noastre. Ai spune că tocmai acest lucru înseamnă să oferi ajutor: să lași pe altul să devină o prioritate, nu? Greșit. Da, este adevărat că atunci când ajutăm pe cineva, în momentul în care facem acest lucru, atenția, energia și resursele sunt investite în celălalt. Dar ajutorul are limitele lui, așa cum, toate cele menționate anterior trebuie să existe cu prisosință în noi.

Pentru a ne evalua corect, ar trebui să ne întrebăm: De câte ori am ajutat o persoană din teamă de a nu o dezamăgi? De câte ori mi-a fost greu să refuz pe cineva? De câte ori am fost impresionat/ă de nefericirea altuia și m-am dedicat persoanei respective?

Oamenii au nevoie de ajutor, dar salvarea fiecăruia depinde doar de el însuși! Atunci când ne alocăm noi rolul de salvator, în primul rând dovedim o relație precară cu propria persoană și, uneori, o privire concescendentă asupra celui care „are nevoie să fie salvat”.

Relația cu sine

Atunci când nu avem o relație sănătoasă cu propria persoană, când nu suntem conștienți că merităm grija și atenția noastră, ne dedicăm, în mod nociv pentru noi înșine, celorlalți. În primul rând căutăm validarea lor și confirmarea că le suntem necesari. Este firească nevoia de a fi apreciat, dar aprecierea pe care o merităm este pentru cine suntem și nu pentru ceea ce facem. Atunci când demonstrăm excesiv ceea ce suntem capabili să facem pentru un altul, nu obținem drept rezultat decât epuizarea resurselor noastre, manipularea din partea celuilalt care va învăța că îi merge astfel și chiar o furie latentă la adresa celui care primește ceea ce tu oferi (cerut sau nu). Mai devreme sau mai târziu devenim nemulțumiți de rolul pe care îl jucăm și, uneori, nu suntem conștienți că schimbarea depinde de noi. poate pentru că nu știm cum să o facem sau de unde să începem.

Totul începe de la relația cu sine. Pentru a avea relații sănătoase cu cei din jur, este bine să ne întrebăm când am învățat să jucăm acest rol și de la cine? Poate unul dintre părinți îl juca sau poate, în copilărie, am fost supra-responsabilizați de către un părinte sau ambii, iar la maturitate considerăm că doar astfel primim iubirea celorlalți. Iubirea de sine este esențială, iar psihoterapia ne poate ajuta să redefinim relația pe care o avem cu sine și, treptat, să ne eliberăm de rolul de salvator.

De ce îi salvăm pe alții

Atunci când suntem atât de impresionați de povestea altuia încât să ne dorim să contribuim la „salvarea” lui, recomand să ne întrebăm ce anume din noi înșine determină această empatie atât de puternică? Să fie o problemă din trecutul nostru, nerezolvată, pe care o purtăm încă în noi? De regulă, neputința, necunoașterea sau chiar dezinteresul față de problema noastră, ne determină să o rezolvăm la altul. Dar dacă, la schimb, am căuta răspunsul pentru noi? Dacă am accepta că singura persoană pe care avem rolul și responsabilitatea de a o salva suntem noi înșine?

Iubirea o câștigăm pentru ceea ce punem în practică și pentru cine suntem, nu pentru ce facem în mod constant pentru celălalt. În plus, dacă tu ai o problemă nerezolvată, foarte puțin probabil să îl poți ajuta pe un altul. Iar dacă ai reușit să o rezolvi, ce te face să crezi că și un altul are nevoie de aceeași rezolvare? Permite-i să se descopere singur și să își găsească singur drumul. Corect este să ne acceptăm pentru ceea ce suntem, să ne fim alături, să ne demonstrăm nouă înșine și celorlalți compasiune, fără să intervenim în detrimenul nostru. Sau al celuilalt…

Teama de a refuza este o judecată aspra la adresa noastră. „Dacă refuzăm, vom pierde iubirea celuilalt.” Dar, totuși, de ce ceea ce își dorește celălalt este mai important decât ceea ce îmi doresc eu? Pe mine, cine mă pune pe primul loc? Iată câteva întrebări simple pentru a ne recunoaște acest rol și pentru a-l observa atunci când are tendința de a se manifesta. „Salvatorii” deseori sunt epuizați psihic și emoțional, iar relațiile pe care le aleg sunt, prepoderent, toxice. Vindecarea începe cu propria persoană.

Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Teama de abandon: sursă de anxietate în cuplu

22/10/2018

Teama de abandon este un tipar mental care ne determină alegerea unui partener, dar și modul în care relaționăm cu acesta. În cuplu, este o sursă de anxietate atunci când nu știm de ce simțim ceea ce simțim și ce putem face pentru a nu ne lăsa controlați de propriile emoții. Iată câteva capcane ale acesteia.

Creierul reptilian sau amigdala este zona creierului în care primează instinctul. Tot aici stocăm primele informații pe care le adunăm din mediu încă din momentul în care ne naștem. Cum creierul rațional sau neocortexul se formează mai târziu, chiar și la maturitate, emoțiile și mare parte dintre reacțiile noastre sunt guvernate de această zonă a instinctului. Tot aici regăsim modul în care învățăm să reacționăm în fața unui pericol, cele trei reacții cunoscute fiind din zona: fugi, luptă sau îngheață (flight, fight or freeze). În primii doi ani de viață predomină amigdala în baza căreia se află instinctul nostru de supraviețuire. Indiferent de vârstă însă, supraviețuirea nu înseamnă doar hrană, ci și atașament emoțional. Iar în funcție de predispoziția noastră înnăscută și de modul în care părinții (în special mama) relaționează cu noi, apare teama de abandon pe care, o vom proiecta în toate relațiile semnificative de-a lungul vieții noastre. Teama de abandon pornește dintr-un set de gânduri pe care ni le-am format de timpuriu, în relație cu lumea din jur, care generează emoții puternice și atrag după sine un set de comportamente menite să reducă intensitatea emoției. Din păcate, ciclul acesta este disfuncțional, fiind guvernat de o interpretare defectuasă a mediului. Respectiv, dacă în copilărie am avut părinți distanți emoțional sau care chiar ne-au abandonat fizic, păstrăm aceleași trăiri și în alte relații în care situația nu mai este neapărat aceeași. Proiectăm trecutul nostru și filtrăm mesajele actuale în funcție de acest tipar, comportându-ne în același mod prin care, în copilărie, credeam că ne asigurăm „supraviețuirea”.

În cuplu, anxietatea provocată de această teamă poate lua forme diferite, din spectrul celor trei reacții în fața pericolului. Practic, pentru a „preveni” abandonul, comportamentele noastre pot varia între cele trei reacții clasice: fugi, luptă sau îngheață. În prima categorie putem deveni evitanți noi înșine, fie neimplicându-ne emoțional într-o relație, fiind indisponibili, din credința inconștientă că astfel ne protejăm. Tot aici putem regăsi izolarea și evitarea cu totul a relațiilor romantice. Gândirea de tipul „nu am nevoie de tine” este o supraprotecție care nu face altceva decât să ne împiedice să trăim. Să nu uităm că să ne protejăm de suferință înseamnă, în egală măsură, să ne protejăm de fericire.

Într-un cuplu în care există disponibilitate de ambele părți, discursul recomandat este cel de împărtășire a anxietăților. Recunoașterea acestui tipar și a efectelor lui asupra vieții noastre este extrem de importantă pentru a putea începe să înțelegem, în primul rând, de ce facem ceea ce facem. Dacă în trecut comportamentele noastre au fost alese întrucât am crezut că astfel ne asigurăm supraviețuirea, în prezent, proiectăm asupra relației actuale un întreg bagaj al trecutului care, practic, nu își are rostul. Chiar și așa, este dificil să trăim cu emoțiile puternice pe care, neacceptându-le și negăsind metode de a le gestiona, le vom exprima în aceleași comportamente nesănătoase: certuri cu iubitul, critică la adresa lui, îndepărtarea lui sau, din contră agățarea de iubit precum ar fi colacul nostru de salvare. Totodată, o altă manifestare este și cea în care ascundem complet ceea ce simțim, până când nu mai putem conține nicicum anxietatea, luând decizii definitive – „decât să mă părăsești tu, te părăsesc eu”. Indiferent de modelul comportamental ales, ne înscriem în sfera profeției autoîmplinite, în care atragem în viața noastră exact acele lucruri de care ne temem mai mult.

Corect față de noi înșine este să recunoaștem ceea ce simțim și să alegem acel partener căruia îi putem comunica aceste trăiri, căruia putem să îi spunem deschis care sunt nevoile noastre. Nimeni nu ne va putea prelua sau vindeca total anxietățile, dar putem găsi parteneri care să ne accepte aceste vulnerabilități, care să ne ajute emoțional și comportamental să reducem intensitatea trăirilor noastre negative, rolul nostru fiind acela de a gestiona, în egală măsură o parte dintre emoții. Practic, spunând celuilalt, deschis: „acestea sunt anxietățile mele și am nevoie de aceste lucruri din partea ta pentru a diminua intensitatea lor, iar de restul mă ocup eu, fiind în grija mea”. La un astfel de discurs ajungem atunci când găsim disponibilitate în celălalt, dar și când reușim să ne cunoaștem și acceptăm pe noi înșine așa cum suntem.

Dezvoltare personala

Teama de abandon – o vulnerabilitate ce ne guvernează viața

20/10/2018
teama de abandon

Teama de abandon este un tipar mental prin care filtrăm lumea din jur și relațiile pe care le avem. Despre cum se formează această teamă și ce rol joacă în viața noastră vorbim în cele ce urmează.

Teama de abandon se formează în primii ani de viață, în primul rând, în relația cu mama. Studiile spun că aceasta se poate crea chiar din perioada în care suntem în uterul mamei, iar la baza ei se află atât relaționarea cu această primă ființă semnificativă în viața noastră, cât și propriile noastre predispoziții. Între înnăscut și dobândit, tot teama de abandon poartă cu sine istoricul familiei noastre, venind ca o moștenire lăsată de generațiile trecute. Practic, este un filtru mental pe care, dacă am cunoaște istoria personală a bunicilor, străbunicilor și altor rude, l-am regăsi printre tiparele acestora, negreșit.

Teama de abandon este rezultatul modului în care noi interpretăm lumea, încă de la o vârstă foarte mică. Modul în care, în primul rând mama, iar apoi restul persoanelor semnificative din jurul nostru au fost capabile să ne ofere iubire, atenție, validare și securizare afectivă determină modul în care, mai târziu în viață, vom vedea toate relațiile semnificative pe care le vom forma. În contextul unor părinți egoiști sau distanți emoțional, celor care ne încurajează dependența, fiind supraprotectori, sau celor care, efectiv ne abandonează fizic, teama de abandon devine una dintre schemele mentale majore care ne vor guverna viața. Practic, stimulii din jur (comportamentul părinților) determină o serie de gânduri (mai mult sau mai puțin raționale) care la rândul lor generează emoții pe care, neștiind cum să le conținem sau explicăm, le transpunem în comportamente (neadecvate).

Temerile nejustificate pe care le resimțim atunci când trăim cu această teamă sunt legate de faptul că cei pe care îi iubim ne vor părăsi, iar în consecință avem tendința de a ne agăța de ei și chiar de a încerca să îi controlăm, întucât astfel credem că îi vom putea păstra în preajma noastră. Drept rezultat, trăim o anxietate puternică atunci când există distanță între noi și cei semnificativi (chiar dacă distanța este justificabilă). Deopotrivă, putem drept reacție să evităm relații semnificative (de cuplu) crezând că astfel ne protejăm de suferință și de anxietate.

Vulnerabilitatea provocată de teama de abandon poate fi gestionată în timp, cu multă muncă cu sine, prin dezvoltare personală și acceptarea atât a faptului că acesta este un tipar pentru noi, cât și a emoțiilor care îl însoțesc. Odată ce înțelegem că ceea ce simțim nu este întotdeauna legat de situația prezentă ci reacția în urma unui cumul de factori din istoria noastră personală, treptat, vom învăța să ne conținem mai bine emoțiile și să găsim comportamente alternative, mai adecvate.

Dezvoltare personala

Emoții necenzurate. De câte ori am văzut propriile emoții drept o problemă?

18/10/2018
blocare emotii

De câte ori am văzut propriile emoții drept o problemă? De câte ori nu le-am catalogat în dezirabile sau de evitat? Câți dintre noi nu se luptă să înlăture emoțiile negative, atât de nepotrivite? Să vorbim despre nevoia de a avea emoții necenzurate.

Relația cu noi înșine se bazează pe abilitatea noastră de a accepta cine suntem, de a ne privi cu bunăvoință atunci când corespundem sau nu propriilor standarde. Până la urmă, de unde ne vin aceste standarde? De cele mai multe ori, ele sunt preluate de la cei din jur, încă din copilăria mică, și se cristalizează precum așteptări pe care la maturitate le avem de la propria persoană. Cât de realiste sunt însă?
Încă de mici primim anumite mesaje în legătură cu emoțiile noastre negative: furie, tristețe, supărare, etc. Spunându-ni-se că nu „trebuie” să ne simțim astfel, că nu avem motiv sau că, pur și simplu, nu este „frumos” le etichetăm drept indezirabile și încercăm să le ascundem. La maturitate, fie ne vom simți neadecvați manifestându-le, fie vom încerca să le ascundem, fără a ne întreba ce se ascunde în spatele lor, de ce unele sunt mai intense și cum să nu ne lăsăm ghidați de ele.
Atunci când o emoție este foarte puternică, ea pornește dintr-o nemulțumire, dintr-o problemă neadresată, dintr-o teamă sau din stima de sine scăzută. Ne manifestăm intens acele emoții pe care nu le putem conține, care ne copleșesc și care ajung să ne domine.
Spunem deseori că situația este de așa natură încât să simțim ceea ce simțim. Este adevărat, ne putem simți nervoși, triști sau frustrați, dar dimensiunea emoțiilor este dată de percepția noastră, alterată de propria experiență de viață. Mai exact, la situația prezentă reacționăm cu tot trecutul pe care nu ni l-am rezolvat, de care suntem incapabili să ne despărțim. Teama pe care o resimțim într-o situație neplăcută (de exemplu că vom pierde un job dacă nu acceptăm o nedreptate sau că vom încheia o relație dacă suntem asertivi și spunem ceea ce nu ne place) vine dintr-o stimă de sine scăzută, din neputința de a ne iubi, în primul rând pe noi înșine. Când punem pe seama altora intensitatea trăirilor noastre, le dăm asupra noastră o putere pe care nu o au. Nu ei dețin controlul, ci noi înșine.
Noi nu suntem emoții pozitive sau negative ci suma tuturor emoțiilor. Fiecare emoție este legitimă, în absența lor nu am ști ce ne place și ce ne displace, nu am ști cine suntem. Lupta dintre acestea ne generează disconfort și negarea unei părți esențiale a noastre.
Avem dreptul să experimentăm și emoții negative, iar asta nu ne face mai puțin valoroși. Modul în care le exprimăm în exterior, depinde de abilitatea noastră de a înțelege ce se ascunde în spatele fiecărei emoții și de a exersa metode prin care o exprimăm asertiv. Furia, spre exemplu, este sănătoasă, dar agresivitatea nu.
Emoțiile nu au nevoie de cenzură, ci de acceptare. Construirea stimei de sine se bazează pe acceptare, inclusiv a emoțiilor pe care le etichetăm drept negative.

„Oamenii pot să fie umani, cu fragilități omenești și tot să fie minunați” (Stephen L. Richards)

Dezvoltare personala

Complexele și stima de sine scăzută

17/10/2018
stima scazuta

Fiecare dintre noi are anumite complexe. Chiar și cei care afișează o încredere de sine debordantă și o siguranță de invidiat ascund o proprie luptă interioară. De unde pornesc aceste complexe și cât de importantă este o stimă de sine sănătoasă?

Anxietatea socială

Stima de sine scăzută se asociază cu stări de anxietate socială, cu situații în care ne simțim nepotriviți, nepregătiți, incapabili să ne exprimăm sau să ne relaxăm. În consecință, și corpul nostru va manifesta anxietatea prin palme transpirate, agitație, roșeață sau ritm cardiac necontrolat, iar astfel de manifestări cresc anxietatea din rușinea de a fi dați de gol. Orice întâlnire poate fi privită ca o sursă de stres de către un axios, fiind parazitată de gânduri negative „Mă fac de râs” sau „Nu sunt în stare să spun nimic interesant.”. Ulterior întâlnirii, rămânem complexați, cu rușinea și convingerea că nu ne descurcăm, că nu ne găsim locul. Dacă am încerca să corectăm vocea critică interioară? Dacă am observa când apar astfel de mesaje „nu ești suficient de bun” pe care doar să le observăm și să le lăsăm să treacă mai departe, fără a ne lăsa ghidați de ele? Conștientizarea criticului este primul pas către modificarea dialogului nostru intern. Anxietatea este autogenerată de o stimă de sine scăzută, construită astfel încă din copilărie. Iar pentru a ameliora efectele acesteia și a ne îmbunătăți relația cu noi înșine, deseori este recomandat să apelăm la sprijinul unui terapeut, ce ne poate ghida pe drumul redescoperirii și redefinirii sinelui.

Exigența față de sine

Poate în copilărie am crescut cu părinți autoritari, care au avut pretenții mari din partea noastră, au așteptat rezultate, au cerut tot mai mult de la noi. Am învățat astfel că suntem valoroși în urma performanței pe care o avem și a lucrurilor pe care le facem pentru a-i mulțumi pe cei din jur. Lipsa de succes se transformă în lipsa de valoare. Criticul nostru interior nu este altceva decât internalizarea acestor mesaje pe care le-am preluat din jur. El continuă să ne ghideze deciziile, reacțiile și să ne cenzureze inițiativa. Indiferent de natura situației în care ne regăsim, punem presiune pe noi, încercăm să nu dezamăgim, să nu ne facem de râs, să mimăm perfecțiunea. Altfel, ne simțim complexați, inferiori, nedemni de atenție sau apreciere.

De unde vin complexele noastre?

În copilărie și mai apoi în adolescență ne sedimentăm stima de sine și imaginea de sine, inclusiv cea corporală. Dacă la vârste mici primim validare din partea celor din jur, dacă ne este construită încrederea, vom avea baza unei raportări sănătoase la propria persoană. În caz că avem părinți distanți, exigenți, autoritari, prea puțin capabili să ne hrănească emoțional, vom avea carențe la capitolul relației cu propria persoană.

În adolescență, perioada transformărilor fizice și hormonale, suntem influențați și de grupul de prieteni, preocupările pe care le avem alături de aceștia, ajungând deseori la așteptări nerealiste de la propria persoană, de la propriul corp. Este perioada în care multe adolescente dezvoltă o imagine corporală deficitară și pot experimenta tulburări de alimentație din dorința de a atinge un scop, deseori imposibil.

Rezolvarea acestor probleme necesită timp, răbdare cu sine și mai multă compasiune. Indiferent de complexele pe care le avem, le putem depăși atunci când, treptat, ne construim o imagine de sine pozitivă, căpătăm mai multă încredere în noi înșine și ne acceptăm pentru ceea ce suntem în prezent. Desigur, cu toții putem lucra pentru a ne îmbunătăți aspectul fizic, dar este important să știm să avem așteptări realiste și să ne acceptăm trăsăturile care, deseori sunt cele ce ne oferă unicitate.

Concentrarea asupra complexelor ne blochează explorarea acestui potențial pe care îl avem cu toții.

Dezvoltare personala

Oare cât de mult altruism… este prea mult?

16/10/2018
altruismul

Este important să dăm dovadă de altruism. El pornește din empatie și este expresia generozității sau a recunoștinței noastre. Dar cât de mult altruism este prea mult? Și care este legătura lui cu stima de sine?

Definiția altruismului presupune a îndeplini dorințele sau nevoile altcuiva, știind că nu vei primi la schimb ceva ce tu îți dorești sau ai nevoie. Vorbim aici despre altruismul dezinteresat, dar, de multe ori, există o recompensă, fie o mulțumire, fie întoarcerea ajutorului, fie o validare de care avem nevoie. Alteori, altruismul ne este refuzat și ne simțim respinși sau neînțeleși. Este firesc să ne întrebăm: oare ce primim de pe urma altruismului nostru și cât de mare este nevoia noastră de a-l manifesta?

Altruismul nu înseamnă o recompensă materială, palpabilă, pentru gestul nostru. Dar poate însuma multe recompense pentru psihicul nostru. Faptul că o altă persoană ne mulțumește, ne arată recunoștință, ne apreciază, ne ajută la îmbunătățirea stimei de sine. Mai mult, devenind agreabili, populari, putem controla sentimentul de singurătate cu care ne confruntăm.

Deseori, în spatele unui altruism nesănătos, exagerat, stă o slabă stimă de sine. Resursele pe care nu le avem pentru noi înșine, pentru a ne ajuta, susține și îndeplini nevoile, le investim cu totul în cei din jur. Astfel, sperăm să primim din partea lor ceea ce noi înșine nu ne oferim. Dar este aceasta calea corectă și sănătoasă?

Altruismul este sănătos atunci când ține cont de resursele tale reale (timp, energie, dispoziție sau chiar bani). Atunci când depășește confortul tău, ajungând să ignori ceea ce ți-ai dori cu adevărat de teama de a nu pierde aprecierea unei alte persoane, manifești un altruism nesănătos și incorect față de tine însăți/însuți.

Nu este simplu să fim și altruiști și asertivi, respectiv să știm să spunem „nu” atunci când nu putem sau nu dorim să onorăm o solicitare, dar este sănătos pentru noi înșine și pentru construirea stimei de sine. Dacă vrem o stimă de sine bună, este important să știm cum ne poziționăm față de ceilalți și față de propria persoană. Da, pe moment, recunoștința altora și sentimentul că am făcut un gest altruist ne dă un plus de energie, dar pe termen lung, să ținem cont de resursele noastre și să fim convinși că merităm aceeași apreciere chiar și când nu putem fi la dispoziția celorlalți, contribuie real la construirea imaginii de sine.

De regulă, atunci când avem o stimă de sine scăzută, arătăm multă înțelegere și compasiune altora pentru că, în principiu, ne imaginăm că duc aceeași luptă interioară cu noi înșine. Empatizăm mai ușor cu suferința, neputința, tristețea, vina, rușinea… tocmai pentru că ne sunt atât de familiare. Și totuși, cum nu putem știi exact ce lupte interioare duc alții, putem să acordăm atenție celei purtate de noi înșine. Putem să ne arătăm compasiune și înțelegere față de noi înșine și să ne arătăm nouă bunăvoință.

Când oferim din ceea ce ne prisosește, manifestăm un altruism sănătos. Atunci când așteptăm recompense indiferent de natura lor, ca o nevoie de baza a noastră, este un indiciu de a investi în relația cu sine, în stima pe care o avem.