Browsing Category

Cuplu si relatii

Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Ce este stilul de atașament evitant?

17/12/2018
atasament evitant

Stilul de atașament se referă la modul în care relaționăm cu cei din jurul nostru, iar modelul pe care îl urmăm este cel pe care îl învățăm în copilăria mică, în relație cu mama dar și cu alți îngrijitori. Dacă din diverse motive ne-am simțit respinși sau nevoile nu ne-au fost satisfăcute (cele de securitate, de afecțiune), mai târziu ne vom ascunde în spatele acestui stil de atașament, pentru a ne proteja și a ne masca rănile.

Părinții nu sunt perfecți, iar acest lucru, de regulă, îl aflăm când la rândul nostru devenim părinți. Referindu-ne la cei care nu ignoră din neglijență nevoile copiilor, mulți părinți au propriile răni emoționale și propriul stil de atașament pe care, nerezolvându-le, le vor proiecta asupra propriilor copii. Astfel, dacă în copilăria mică, nevoile de afecțiune, de securizare nu ne-au fost împlinite, dacă nu am primit iubirea necondiționată și validarea părinților noștri, în special a mamei cu care avem prima relație importantă, vom purta cu noi aceste răni la maturitate. În consecință vom dezvolta un stil de atașament similar, un mod de a relaționa parțial cu cei din jur, neoferind niciodată prea mult (și în niciun caz totul) pentru a ne proteja de alte răni, de noi dezamăgiri.

Neglijența emoțională a părinților este trăită precum o rană de abandon, iar aceasta își spune cuvântul și mai târziu în viață. Teama că putem fi părăsiți de un partener de cuplu sau de prieteni, ne determină să afișăm o mască a răcelii, a distanței emoționale sau a indiferenței, putând astfel, prin propriul comportament să atragem deznodământul de care ne temem: abandonul. Este ca o profeție autoîmplinită, acțiunile noastre îndreptându-ne către cea mai mare temere, aceea de a nu merita iubire sau de a fi părăsiți.

Stilul de atașament evitant se manifestă în toate relațiile noastre, indiferent de natura lor, dar cea mai pregnantă amprentă o are asupra relației cu sine. În relația pe care o avem cu noi înșine, nu ne recunoaștem o nevoie esențială, indispensabilă, aceea de a iubi și de a fi iubit. Ascunzând această nevoie, pe care o vedem drept vulnerabilitate, avem senzația că ne protejăm și ne arătăm în fața celorlalți ca fiind puternici, neavând nevoie de nimeni în viața noastră.

În realitate, purtăm și adâncim suferința din copilărie, deși situația nu mai este aceeași ca în copilărie. Practic, deși experiența originară are loc în trecut, nu depășim scenariul, repetându-l (aproape) la nesfârșit.

Partea bună este că stilurile de atașament sunt flexibile și pot fi modificate, atâta timp cât ne conștientizăm aceste răni și aceste tipare pe care le purtăm cu noi și le reproducem. Conștientizarea nu este un pas ușor, întrucât inconștientul este purtătorul acestor traume, scenarii, răni. Îndrumarea unui psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem mai bine conflictele pe care le purtăm în noi, dar și să găsim alternative sănătoase pentru a ne îndrepta către un stil de atașament securizant și pentru a ne îmbunătăți relația cu sine și cu cei din jur.

Cuplu si relatii

4 lucruri de evitat în relația cu partenerul cuplu

03/12/2018
4 lucruri de evitat în relația cu partenerul cuplu

Vrei un cuplu de durată? Îți dorești armonie și o relație satisfăcătoare? În speranța că răspunsurile sunt, așa cum ne așteptăm, afirmative, iată ce lucruri să eviți într-o relație de cuplu.

Nu vorbiți urât unul cu celălalt

Uneori, există această tentație, pornită din furie și lansată în mijlocul unor conflicte. Dar cuvintele rănesc și sunt greu de uitat. Odată spuse, partenerul tău se va gândi mereu dacă oare nu chiar asta gândești despre el. Nu uita că este ok să spui de ce ești supărată și să sancționezi un comportament cu care nu ești de acord sau o atitudine care te-a rănit sau întristat… dar nu emite etichete negative la adresa unei persoane. Mai ales când vorbim despre persoana iubită. Nu este important cine câștigă într-o dispută, amintește-ți că scpoul principal este acela de a proteja relația pe care o aveți.

Nu vă amenințați

Chiar dacă pe moment ți se pare potrivit să îi spui „Te voi părăsi fără regrete” sau „Nu ai decât să pleci!” îi transmiți partenerului tău o provocare, alături de dezinteresul tău față de salvarea relației. Oare, în realitate, gândind cu calm, chiar asta îți dorești? Vorbind astfel, creezi în celălalt un mindset greu de șters. Respectiv, îl inviți să considere posibilitatea de a încheia relația voastră. Amenințările condiționate nu sunt nici ele recomandate „Dacă nu faci asta, atunci nici eu nu voi face… aiailaltă”. Nu este chiar o relație în care ne simțim în largul nostru cea în care suntem condiționați astfel.

Iartă greșelile trecute

Este important să știm să spunem atunci când ne supără ceva, dar, totodată, să și iertăm și să depășim momentele respective. Certurile în care unul dintre parteneri începe să inventarieze greșelile din trecut nu aduc decât și mai multă frustrare în cuplu. O întâmplare din trecut, oricât de supărătoare, a fost gestionată atunci, pe moment (în cea mai fericită situație). Adusă în prezent, ea nu soluționează nimic și nici nu ajută la depășirea noului conflict.

Nu generaliza

Folosim cu prea multă ușurință cuvintele și nu realizăm cât de mult rău facem cu ele. La supărare, avem tendința să generalizăm și să transmitem partenerului fie că „mereu face așa” fie că „niciodată nu face…”. Astfel de generalizări nu sunt corecte, iar tu știi prea bine că partenerul tău are momente în care face lucrurile dorite sau așteptate de tine… poate nu suficient sau cât vrei tu. În loc să îi reproșezi că nu face un anumit lucru, complimentează-l atunci când îl face, spune-i cât de mult apreciezi și ce important este pentru tine ceea ce face el. Întărirea comportamentelor pozitive are șanse mai mari de izbândă decât reproșarea și impunerea schimbării comportamentelor nedorite.

Cuplu si relatii

Tehnici pentru o mai bună organizare în îndeplinirea sarcinilor!

29/11/2018

Știm despre procrastinare. Suntem familiarizați și chiar împrieteniți cu ea. Chiar și cu renunțarea. Din păcate, ambele atrag atât sentimente de vină, cât și frustrarea de a nu fi dus până la capăt ceea ce ne-am propus. Iată câteva tehnici pentru o mai bună organizare.

Proiectele între entuziasm și abandon

De regulă un nou proiect înseamnă și mult entuziasm. Dacă am beneficia de calități nelimitate ale acestuia, probabil nu am avea despre ce să scriem acum. Totuși, pe cât de atrăgătoare este implicarea într-un nou obiectiv, acesta își pierde rapid… noutatea. Dacă la început ne concetrăm asupra părților lui pozitive și refuzăm să fim corecți în aprecierea muncii pe care o necesită, a oboselii, stresului și obstacolelor, atunci repede ne autodezamăgim și nu mai suntem la fel de implicați. Pe parcurs apar toate acele piedici care ne demotivează: mult de muncă, în mod constant, probleme care apar pe parcurs, necunoașterea pașilor următori. Așa că începem să amânăm și să așteptăm ca lucrurile să pară din nou lipsite de efort și pline de entuziasm. Adică nicicând.

Lenea sau lipsa de chef nu sunt cele mai importante probleme ci conștientizarea factorilor care ne blochează cu adevărat. Dacă vorbim, spre exemplu, despre schimbarea unui comportament ca nou obiectiv, atunci întotdeauna vom balansa între dorința de schimbare și nevoia ca lucrurile să rămână la fel, familiare, lipsite de efort. Iată cam ce am putea face:

Conștientizează-ți propriul tipar

Fii atentă ce te determină să pornești pe un drum și ce anume te oprește. Poți rememora proiectele tale anterioare care au rămas neterminate. Notează cum ai început și unde te-ai oprit. Vezi asemănările?

Informează-te înainte de a porni la drum

Dincolo de entuziasm, indiferent de obiectivul sau proiectul tău, caută cât mai multe informații legate de el dar, mai ales, despre experiențele altora care au pornit pe același drum. Dacă vrei să ții o dietă, aflând cât de fezabil este obiectivul tău, îți poți seta un target mai realist. Nu 10 kilograme pe lună.

Rămâi realistă în ceea ce te privește

Poate ți-ai propus să devii astronaut. Nimeni nu te împiedică. Decât poate, cei dispuși să te angajeze. Stabilirea scopurilor realiste, respectiv potrivite posibilităților tale, te ajută să ții frustrarea la distanță. Acceptă că fiecare avem propriul ritm și aceleași reguli nu se aplică tuturor. În astfel de situații, încăpățânarea și fixarea în scopuri nerealiste nu ne este utilă.

Scopuri mari cu pași mici

Stabilește etapele în atingerea obiectivului tău. Nu este foarte realist să spui că într-o lună, spre exemplu, vrei să atingi scopul final, mai ales dacă este un obiectiv amplu. Stabilește pașii intermediari și setează termene limită realiste pentru aceștia. Concentrează-te pe fiecare etapă în parte și acceptă anumite întârzieri, probleme sau obstacole, precum și complicarea vreunei etape intermediare. Cât timp le iei pe rând, ai șanse mai mari să ajungi la destinație.

De unde îți vine motivația

De cele mai multe ori, avem succes în acele obiective care țin de motivația noastră interioară. Chiar și în cazul dietelor date exemplu mai sus, dorința și nevoia ta contează cel mai mult. Dacă părerea celorlalți te afectează sau cei din jur te-au sfătuit să pierzi în greutate, atunci motivația aceasta (în special bazată pe un feed-back negativ) poate avea fix efectul opus (spre exemplu, mâncatul pe fond emoțional).

Cuplu si relatii

Teama de abandon și alegerea unui partener evitant

23/10/2018
teama de abandon in cuplu - partener evitant

Atunci când lumea noastră emoțională este gestionată de teama de abandon, alegerea partenerului deseori va tinde către persoane ce întrețin acest carusel al anxietății noastre. Deși ne dorim o relație sănătoasă, vom fi atrași de un partener evitant, întrucât cel mai dezirabil scenariu este cel familiar.

Stilul de atașament se formează încă din copilărie și este conturat de relația pe care o avem, în primul rând, cu mama, apoi cu persoanele semnificative din viața noastră. Totodată, în construirea lui, un rol important îl joacă și propriile predispoziții. Din acest motiv, în prezența unui aceiași stimuli, fiecare dintre noi se poate dezvolta diferit, formând alte gânduri, emoții și, subsecvent, comportamente în relație cu aceștia. În cazul în care părinții noștri nu ne-au oferit suficientă afecțiune, dacă au fost egoiști și distanți abandonându-ne afectiv sau dacă ne-au abandonat chiar fizic, unul dintre filtrele pe care le putem forma mental este cel al temerii de abandon.

Teama de abandon, la vârste mici, este trăită ca o amenințare la adresa supraviețuirii noastre, atrăgând după sine gânduri iraționale, emoții puternice de anxietate și comportamente care să „remedieze” aceste trăiri copleșitoare. Practic, părinții care nu ne explică și nu ne învață să înțelegem și gestionăm propriile emoții, întrețin această necunoaștere a lor și tendința noastră de a le face să dispară pentru a nu mai simți disconfortul provocat de ele. Mai târziu, în viață, alegerea altor relații semnificative, precum cele romantice, va fi făcută prin prisma acestei scheme mentale numită teamă de abandon. Deși pare imposibil, vom fi atrași mereu de același scenariu în care nevoile noastre emoționale… nu sunt împlinite.

În cuplu sunt șanse foarte mari să alegem parteneri evitanți, respectiv pe cei care ne întrețin anxietatea datorată acestui tipar. Suntem atrași de parteneri care nu ne împlinesc nevoile emoționale, care nu sunt disponibili și nici generoși afectiv, întrucât, de-a lungul vieții, simțim atracția familiarului și recreem același tipar relațional pe care, în copilărie, îl aveam cu persoanele semnificative. De regulă, în astfel de cazuri, psihoterapia sprijină identificarea acestui tipar și înlocuirea lui cu un altul sănătos. Demersul nu este simplu și necesită timp, dar și disponibilitatea de a ne accepta propriile emoții și de a recunoaște acest filtru atunci când îl activăm. Schimbările nu apar peste noapte, dar în timp, putem învăța să gestionăm mai bine propriile trăiri și să reacționăm diferit, mai adaptat prezentului.

Totodată, atunci când alegem un partener care poate părea distant, împreună, sunt șanse de vindecare de ambele părți. Să nu uităm că și un partener care nu oferă emoțional, este la rândul lui într-un tipar deficitar, iar atunci când împreună suntem dispuși să corectăm și îmbunătățim modul în care ne raportăm unul la celălalt, sunt șanse să construim o relație durabilă și sănătoasă. Împreună putem vindeca rănile trecutului, cât timp există atât conștientizare, cât și disponibilitate de ambele părți. Relevantă însă, trebuie să rămână relația cu sine și nevoile noastre personale și nu salvarea celuilalt, aceasta putând reprezenta o capcană. Respectiv, încercând să determinăm un partener distant să ne ofere ceea ce avem nevoie, încercăm să reparăm relația pe care în copilărie o aveam cu părinții, alegând la nesfârșit același scenariu. Rezultatele nu sunt mereu pozitive, iar cercul vicios ne distanțează de adevărata noastră nevoie: lucrul cu propriile emoții.

În demersurile noastre de a identifica această schemă mentală și de a ne vindeca, cea mai importantă relație asupra căreia trebuie să ne concentrăm atenția, nu este cu celălalt ci cu noi înșine. Definirea propriului sine și investițiile în iubirea de sine sunt aliații noștri în lupta cu anxietatea provocată de teama de abandon. Nu există emoții negative ci doar emoții pe care nu am învățat să le conținem și să le exprimăm corespunzător. Teama de a nu spune ceea ce simțim pentru a nu fi respinși sau abandonați, determină comportamente nesănătoase și o distanțare de propriul sine. Acceptarea noastră cu înțelegere și compasiune ne ajută, în timp, să schimbăm și tiparul relațiilor pe care le repetăm la nesfârșit.

Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Teama de abandon: sursă de anxietate în cuplu

22/10/2018

Teama de abandon este un tipar mental care ne determină alegerea unui partener, dar și modul în care relaționăm cu acesta. În cuplu, este o sursă de anxietate atunci când nu știm de ce simțim ceea ce simțim și ce putem face pentru a nu ne lăsa controlați de propriile emoții. Iată câteva capcane ale acesteia.

Creierul reptilian sau amigdala este zona creierului în care primează instinctul. Tot aici stocăm primele informații pe care le adunăm din mediu încă din momentul în care ne naștem. Cum creierul rațional sau neocortexul se formează mai târziu, chiar și la maturitate, emoțiile și mare parte dintre reacțiile noastre sunt guvernate de această zonă a instinctului. Tot aici regăsim modul în care învățăm să reacționăm în fața unui pericol, cele trei reacții cunoscute fiind din zona: fugi, luptă sau îngheață (flight, fight or freeze). În primii doi ani de viață predomină amigdala în baza căreia se află instinctul nostru de supraviețuire. Indiferent de vârstă însă, supraviețuirea nu înseamnă doar hrană, ci și atașament emoțional. Iar în funcție de predispoziția noastră înnăscută și de modul în care părinții (în special mama) relaționează cu noi, apare teama de abandon pe care, o vom proiecta în toate relațiile semnificative de-a lungul vieții noastre. Teama de abandon pornește dintr-un set de gânduri pe care ni le-am format de timpuriu, în relație cu lumea din jur, care generează emoții puternice și atrag după sine un set de comportamente menite să reducă intensitatea emoției. Din păcate, ciclul acesta este disfuncțional, fiind guvernat de o interpretare defectuasă a mediului. Respectiv, dacă în copilărie am avut părinți distanți emoțional sau care chiar ne-au abandonat fizic, păstrăm aceleași trăiri și în alte relații în care situația nu mai este neapărat aceeași. Proiectăm trecutul nostru și filtrăm mesajele actuale în funcție de acest tipar, comportându-ne în același mod prin care, în copilărie, credeam că ne asigurăm „supraviețuirea”.

În cuplu, anxietatea provocată de această teamă poate lua forme diferite, din spectrul celor trei reacții în fața pericolului. Practic, pentru a „preveni” abandonul, comportamentele noastre pot varia între cele trei reacții clasice: fugi, luptă sau îngheață. În prima categorie putem deveni evitanți noi înșine, fie neimplicându-ne emoțional într-o relație, fiind indisponibili, din credința inconștientă că astfel ne protejăm. Tot aici putem regăsi izolarea și evitarea cu totul a relațiilor romantice. Gândirea de tipul „nu am nevoie de tine” este o supraprotecție care nu face altceva decât să ne împiedice să trăim. Să nu uităm că să ne protejăm de suferință înseamnă, în egală măsură, să ne protejăm de fericire.

Într-un cuplu în care există disponibilitate de ambele părți, discursul recomandat este cel de împărtășire a anxietăților. Recunoașterea acestui tipar și a efectelor lui asupra vieții noastre este extrem de importantă pentru a putea începe să înțelegem, în primul rând, de ce facem ceea ce facem. Dacă în trecut comportamentele noastre au fost alese întrucât am crezut că astfel ne asigurăm supraviețuirea, în prezent, proiectăm asupra relației actuale un întreg bagaj al trecutului care, practic, nu își are rostul. Chiar și așa, este dificil să trăim cu emoțiile puternice pe care, neacceptându-le și negăsind metode de a le gestiona, le vom exprima în aceleași comportamente nesănătoase: certuri cu iubitul, critică la adresa lui, îndepărtarea lui sau, din contră agățarea de iubit precum ar fi colacul nostru de salvare. Totodată, o altă manifestare este și cea în care ascundem complet ceea ce simțim, până când nu mai putem conține nicicum anxietatea, luând decizii definitive – „decât să mă părăsești tu, te părăsesc eu”. Indiferent de modelul comportamental ales, ne înscriem în sfera profeției autoîmplinite, în care atragem în viața noastră exact acele lucruri de care ne temem mai mult.

Corect față de noi înșine este să recunoaștem ceea ce simțim și să alegem acel partener căruia îi putem comunica aceste trăiri, căruia putem să îi spunem deschis care sunt nevoile noastre. Nimeni nu ne va putea prelua sau vindeca total anxietățile, dar putem găsi parteneri care să ne accepte aceste vulnerabilități, care să ne ajute emoțional și comportamental să reducem intensitatea trăirilor noastre negative, rolul nostru fiind acela de a gestiona, în egală măsură o parte dintre emoții. Practic, spunând celuilalt, deschis: „acestea sunt anxietățile mele și am nevoie de aceste lucruri din partea ta pentru a diminua intensitatea lor, iar de restul mă ocup eu, fiind în grija mea”. La un astfel de discurs ajungem atunci când găsim disponibilitate în celălalt, dar și când reușim să ne cunoaștem și acceptăm pe noi înșine așa cum suntem.

Cuplu si relatii

Este sănătoasă prietenia cu un fost iubit?

19/10/2018
relatia cu fostul

Deseori rămânem în relații de prietenie cu un fost iubit, dar oare este sănătoasă această decizie? Care sunt șansele să fie vorba despre o prietenie reală și care sunt capcanele și motivele ascunse din spatele acestei relații?

Suntem prieteni?

Relațiile de iubire rareori se încheie echitabil, lăsând în urmă calm emoțional și echilibru. Iubirile se încheie dureros, chiar și atunci când decizia despărțirii ne aparține. Iar pe fundalul acestui carusel emoțional care aduce cu sine suferință, dezamăgire, regret… prietenia este rezervată celor care au ocupat dintotdeauna acest loc. Imediat după o despărțire, contactul cu fostul iubit ne menține în etapa negării, în care căutăm motive pentru a ne demonstra singuri că „mai este ceva acolo”. Dacă nu există dorința reîmpăcării de ambele părți, contactul acesta trebuie menținut în măsura în care simțim că nu am primit încă încheierea necesară. După lămurire (dacă aceasta este posibilă) distanța este absolut necesară. De regulă rămânem cu întrebări, iar acestea sunt destul de chinuitoare. Ceea ce nu înțelegem este că tot noi deținem răspunsurile, și nu celălalt. Atunci când potopul întrebărilor este direcționat constant către celălalt, nu acceptăm despărțirea, iar ceea ce căutăm nu sunt clarificări, ci schimbarea deznodământului – deseori, imposibilă. Prin urmare, contactul cu fostul iubit, în special imediat după despărțire, prelungește agonia și acceptarea separării. Ne blocăm vindecarea și ne agățăm de iluzia unei separări temporare. Ne facem singuri o defavoare.

Teama de abandon și plasele de siguranță

Relaționarea cu un fost iubit, poate apărea după ce se scurge un timp de la despărțire. Deseori suntem tentați să „testăm apele” și să alergăm, inconștient, după validări. În spatele unui astfel de comportament se poate ascunde teama de abandon, iar anxietatea resimțită să își găsească „alinarea” în credința falsă că celălalt „este încă acolo”. Neacceptarea încheierii unei relații poate fi intensificată de această teamă a noastră, separarea fiind trăită puternic anxios și dificil de gesionat. Dar vindecarea nu vine din acest comportament.

Totodată, în pragul unei noi relații de cuplu, teama de a nu fi abandonați ne poate determina să întreținem comportamente paradoxale, menite să reprezinte o plasă de siguranță pentru noi. Respectiv, pentru a „evita” o nouă dezamăgire, o nouă suferință, un nou abandon, nu suntem disponibili total noului partener, întreținând relații cu foștii parteneri sau cu alții „potențiali”. Prin astfel de relații putem înțelege inclusiv comunicări on-line, telefonic, întâlniri „nevinovate”. Justificarea noastră este „dar nu fac nimic rău, nu înșel”. Pe de altă parte, inconștient, îi păstrăm în preajmă întrucât, dacă relația actuală nu va merge, nu vom rămâne singuri. Prietenia, in acest caz, cu foști parteneri nu este decât un atac la relația actuală, un sabotor pe care îl întreținem. Iar dacă drept rezultat, vom pierde relația actuală, partenerul neacceptând un astfel de comportament nesănătos al nostru, ne vom confirma că am făcut bine procedând astfel pentru că, iată, relația nu a mers.

Vindecarea și prieteniile autentice

Prieteniile autentice sunt cu acele persoane cu care nu a existat un trecut romantic. Da, este posibil ca doi parteneri, în urma unui divorț, mai ales dacă există copii, să mențină o relație prietenoasă, amiabilă, de dragul acestora. Chiar și în astfel de cazuri, relaționarea sănătoasă se produce după ce ambii parteneri s-au vindecat în urma despărțirii și depinde de ritmul și gradul în care fiecare a reușit acest lucru. În alte situații, prietenia cu un fost blochează vindecarea și adaugă la bagajul emoțional pe care, în loc să îl eliberăm, îl încărcăm suplimentar. Avem nevoie de prieteni, negreșit! Studiile demonstrează că ne creștem calitatea vieții atunci când ne cultivăm și întreținem cercul de prieteni. Dar relațiile de prietenie cu un fost nu vor avea niciodată o bază sănătoasă. Putem relaționa matur și respectuos, dar nu putem fi prieteni. Nu ne uităm propriul trecut, oricât de mult credem că am făcut-o. Putem ierta, putem evolua, putem depăși suferința, dar în contact cu persoana cu care nu am funcționat romantic, această balanță devine fragilă și instabilă. Așadar, înainte de a declara că suntem capabili să fim prieteni cu un fost partener, nu ar strica să ne întrebăm „ce motive am pentru a-mi dori acest lucru?”.

Cuplu si relatii

Nevoia de reinventare după o despărțire

05/08/2018

Chiar dacă tu ești cel sau cea care a decis o despărțire, nu înseamnă că nu resimți durerea, pierderea sau suferința schimbării din viața ta. Despre cât de importantă este reinventarea, când este momentul ei și care îi este rolul, discutăm în cele ce urmează.

 

Nu poți depăși mai repede suferința

De multe ori, după o despărțire, mai ales dacă vorbim despre o relație toxică, ne spunem că nu merită suferința, că pierdem timp simțind tristețe, că este mai bine așa și ar trebui să ne vedem de viață. Neacceptarea suferinței este o capcană care ne va prelungi agonia. Suferința face parte din noi așa cum fac parte bucuria, fericirea sau extazul. Dacă cele din urmă sunt etichetate drept pozitive, suferința și conotația ei negativă ne fac să credem că este total indezirabilă. Nu este o plăcere să suferi, asta este clar, dar este necesar. Atunci când suferim suntem în contact cu emoțiile noastre reale, pe care le acceptăm așa cum sunt, fără critică. Presiunea de a depăși momentul, este o neacceptare a trăirilor proprii, a sinelui. Prin urmare, pe lângă durerea unei despărțiri, adăugăm și critica de a nu „fi puternici”.

Fiecare are nevoie de timp pentru a-și trăi suferința, iar acesta variază în funcție de persoană și de situație. Nu există un termen limită, dar poate exista o „cantitate” limită. Suferința invalidantă, care ne ține departe de propria viață, punând-o în așteptare, necesită mult sprijin din afară, pe care este bine să îl căutăm și acceptăm când ni se oferă. Este momentul în care să fim aproape de cei dragi, de prieteni, și chiar de un specialist care să ne ofere acel sprijin de care avem nevoie

Trecem la următorul nivel?

După o despărțire pot apărea comportamente extreme. Putem să ne dorim să intrăm într-o nouă relație, în speranța că vom uita fostul partener și nu va mai durea atât de mult despărțirea. Făcând asta, plasăm în grija următorului partener nu doar armonia noii relații ci și vindecarea celei vechi. Bagajul nostru emoțional își va spune cuvântul și vom ajunge să ne sabotăm și noua relație. Despre criteriile după care alegem noul partener, nu mai vorbesc. De regulă, principiul este „să nu fie ca fostul”. Aici greșim foarte mult, întrucât abia după ce ne vom vindeca de relația încheiată, vom putea privi și la calitățile pe care le avea fostul partener, nu doar defectele. Doar astfel vom ști pentru viitor ce ne dorim într-un nou partener.

Tot în rândul deciziilor extreme se înscriu și schimbarea de look, de locuință, de stil vestimentar sau… de comportament. Distanțându-ne de felul în care ne vedem, ne acuzăm pe noi înșine că nu corespundem. Practic, ne spunem că este vina noastră, că noi trebuie să schimbăm ceva și că suntem nemulțumiți de cine și cum suntem. Astfel de schimbări rareori ne aduc alinarea necesară.

Soluția este să ne oferim atenție, acceptare, iubire de sine. Sună dificil? Cât timp rămânem în contact cu noi înșine, vom fi dispuși să ne cunoaștem mai bine și să ne privim cu mai multă bunăvoință. Reinventarea nu înseamnă să devenim brusc altcineva ci să ne îmbunătățim atitudinea pe care o avem în relația cu propria persoană. Este cea mai lungă relație pe care o avem și, totodată, cea mai importantă. Înainte de a trece la schimbări, în special în perioade de suferință, putem trece cu bunăvoință la o mai mare iubire de sine. Abia din acel loc vor porni schimbările benefice, în acord cu cine suntem și ce nevoi avem și nu drept reacție la o etapă trecătoare a vieții noastre precum despărțirea de un partener.

Cea mai bună versiune a ta poți fi chiar tu, cel de acum

Anca Maftei