All Posts By

Anca Maftei

Cuplu si relatii Dezvoltare personala

Ce este stilul de atașament evitant?

17/12/2018
atasament evitant

Stilul de atașament se referă la modul în care relaționăm cu cei din jurul nostru, iar modelul pe care îl urmăm este cel pe care îl învățăm în copilăria mică, în relație cu mama dar și cu alți îngrijitori. Dacă din diverse motive ne-am simțit respinși sau nevoile nu ne-au fost satisfăcute (cele de securitate, de afecțiune), mai târziu ne vom ascunde în spatele acestui stil de atașament, pentru a ne proteja și a ne masca rănile.

Părinții nu sunt perfecți, iar acest lucru, de regulă, îl aflăm când la rândul nostru devenim părinți. Referindu-ne la cei care nu ignoră din neglijență nevoile copiilor, mulți părinți au propriile răni emoționale și propriul stil de atașament pe care, nerezolvându-le, le vor proiecta asupra propriilor copii. Astfel, dacă în copilăria mică, nevoile de afecțiune, de securizare nu ne-au fost împlinite, dacă nu am primit iubirea necondiționată și validarea părinților noștri, în special a mamei cu care avem prima relație importantă, vom purta cu noi aceste răni la maturitate. În consecință vom dezvolta un stil de atașament similar, un mod de a relaționa parțial cu cei din jur, neoferind niciodată prea mult (și în niciun caz totul) pentru a ne proteja de alte răni, de noi dezamăgiri.

Neglijența emoțională a părinților este trăită precum o rană de abandon, iar aceasta își spune cuvântul și mai târziu în viață. Teama că putem fi părăsiți de un partener de cuplu sau de prieteni, ne determină să afișăm o mască a răcelii, a distanței emoționale sau a indiferenței, putând astfel, prin propriul comportament să atragem deznodământul de care ne temem: abandonul. Este ca o profeție autoîmplinită, acțiunile noastre îndreptându-ne către cea mai mare temere, aceea de a nu merita iubire sau de a fi părăsiți.

Stilul de atașament evitant se manifestă în toate relațiile noastre, indiferent de natura lor, dar cea mai pregnantă amprentă o are asupra relației cu sine. În relația pe care o avem cu noi înșine, nu ne recunoaștem o nevoie esențială, indispensabilă, aceea de a iubi și de a fi iubit. Ascunzând această nevoie, pe care o vedem drept vulnerabilitate, avem senzația că ne protejăm și ne arătăm în fața celorlalți ca fiind puternici, neavând nevoie de nimeni în viața noastră.

În realitate, purtăm și adâncim suferința din copilărie, deși situația nu mai este aceeași ca în copilărie. Practic, deși experiența originară are loc în trecut, nu depășim scenariul, repetându-l (aproape) la nesfârșit.

Partea bună este că stilurile de atașament sunt flexibile și pot fi modificate, atâta timp cât ne conștientizăm aceste răni și aceste tipare pe care le purtăm cu noi și le reproducem. Conștientizarea nu este un pas ușor, întrucât inconștientul este purtătorul acestor traume, scenarii, răni. Îndrumarea unui psihoterapeut ne poate ajuta să înțelegem mai bine conflictele pe care le purtăm în noi, dar și să găsim alternative sănătoase pentru a ne îndrepta către un stil de atașament securizant și pentru a ne îmbunătăți relația cu sine și cu cei din jur.

Dezvoltare personala

Teama de respingere

12/12/2018
Teama de respingere

Teama de respingere se formează din copilărie, de regulă în relație cu părintele de același sex. Acesta ne învață cum să iubim, cum să ne iubim și să dăruim iubirea. Poate apărea și în relație cu părintele de sex opus care ne învață cum să acceptăm iubirea altora. Atunci când nu avem o relație armonioasă cu părinții, ne simțim respinși, dezvoltând un comportament de evitare sau fugă.

Teama de respingere este adânc înrădăcinată și reflectată de relația defectuoasă avută cu un părinte. Fie că acesta nu a știut să ne arate iubirea, fie că era un părinte critic și intransigent sau mai agresiv, comportamentul lui ne-a determinat să ne simțim respinși, necorespunzători, nedemni de iubire. Foarte probabil încă de mici am învățat să „fim cuminți”, respectiv să nu deranjăm, să nu ne manifestăm prea mult, să nu supărăm părintele. Speram ca astfel să fim observați, să câștigăm cumva afecțiunea care trebuia să ne fie oferită necondiționat.

Din păcate, la maturitate, ajungem ca noi înșine să ne respingem, introiectând acest model de raportare pe care îl expima părintele nostru. Ne considerăm nedemni, invizibili, ne este teamă să nu fim constant respinși de cei din jur. În consecință, vom evita să ne atașăm prea tare de alții, fugând de câte ori avem ocazia, ascunzându-ne, simțindu-ne anxioși atunci când ni se oferă prea multă atenție. Pentru că nu știm să ne comportăm în fața afecțiunii și preferăm să o evităm.

O astfel de persoană are un critic interior foarte aspru, care îl compară mereu cu alții mai buni sau care îi spune cum ar fi „trebuit” să fie. Este tot vocea părintelui pe care am interiorizat-o și pe care o purtăm cu noi. Ne autosabotăm, suntem duri la adresa noastră, nu ne permitem greșelile și eșecurile și nu ne iertăm pentru ele. Repetarea acestui tipar ne invalidează, ne blochează în relațiile cu cei din jur și întreține o relație proastă cu sine, însoțită de o stimă de sine foarte scăzută.

Primul lucru pe care îl putem face este să conștientizăm vocea aceasta interioară, să o auzim atunci când este dură, când ne critică, când ne etichetează, când ne compară cu alții. Apoi să ne întrebăm cine spune „cum ar trebui să fim”? Cine stabilește standardele noastre? De unde am învățat aceste lucruri? Cu certitudine nu ne-am născut cu un tipar al „perfecțiunii” sau dezirabilului în minte și nici nu standarde presetate. Le-am învățat. Uneori, ca în cazul de față, în mod greșit.

Furia manifestată atunci când există o astfel de rană este nu doar față de ceilalți care ne vor dezamăgi și răni ușor, dar și față de propria persoană. Practic, prin criticul interior ne reconfirmăm gândurile toxice că „noi nu merităm” și ajungem la furie față de noi înșine. Ne e teamă să nu fim respinși în continuare, dar noi suntem primii care ne respingem.

În astfel de situații, dacă este un comportament pe care îl avem, este recomandată psihoterapia. Nu este simplu să accesăm acele lucruri din trecutul nostru care ne-au produs aceste răni întrucât ele sunt inconștiente. Totodată, pentru supraviețuire, în copilărie am etichetat evenimentul astfel încât să îi putem face față, respectiv „nu s-a întâmplat nimic”, „nu m-a durut”, „pot trece prin asta, nu va dura”, etc. În felul acesta ne protejăm de emoțiile puternice care ne copleșesc, cărora nu știm cum să le facem față. Chiar și mai târziu, adulți fiind, ne este greu să revedem anumite evenimente din copilărie, anumite comportamente ale părinților exact așa cum au fost, întrucât acest lucru presupune confruntarea cu emoțiile puternice pe care le ascundem încă de atunci. Dar doar astfel vom putea începe vindecarea, iar în acest demers, îndrumarea unui psihoterapeut este absolut necesară.

Dezvoltare personala

Ce poți face pentru propria dezvoltare personală?

09/12/2018
Ce poți face pentru propria dezvoltare personală?

Investiția în propria dezvoltare personală este una dintre cele mai importante de-a lungul vieții. Aceasta implică, în primul rând o mai bună cunoaștere de sine și îmbunătățirea relației cu propria persoană cât și cu cei din jur. Iată câteva idei despre ce poți face pentru tine și de ce este important să faci aceste lucruri.

O glumă spune că internetul ne dă acces la o bază de date extrem de valoroasă, iar noi îl folosim, de regulă, pentru a găsi filmulețe cu pisici. Fără a nega rolul terapeutic al pisicilor în general, dincolo de amuzament, ne putem gândi la faptul că într-adevăr, accesul la informație îl avem, dar nu ne preocupăm de exploatarea ei. În mod similar, chiar dacă am auzit despre dezvoltarea personală, rareori ne preocupăm cu adevărat de acest lucru. Oare de ce?

Dezvoltarea personală înseamnă, în primul rând, schimbare. Știm cu toții că schimbările nu sunt simplu de făcut, că aduc cu sine anxietate și că, de multe ori, chiar dacă perspectiva este mai bună decât situația prezentă, o amânăm pentru că în situația prezentă (fie ea și nefericită) știm cum să ne comportăm, ce avem de făcut, la ce să ne așteptăm. Aici apare celebra „zonă de confort” și zicala conform căreia viața ta se află dincolo de această zonă.

Dezvoltare personală înseamnă investiție în tine și în potențialul tău. Înseamnă curajul de a încerca lucruri noi, de a-ți descoperi și exploata abilitățile sau de a ți le îmbunătăți. Desigur, poți face acest lucru participând la workshop-uri și cursuri de dezvoltare personală, la cele care te ajută să te înțelegi mai bine și să descoperi rănile pe care le ai și cum să le gestionezi pentru a trăi în armonie cu tine, în primul rând. În astfel de cazuri, recomand să căutați acele cursuri și workshop-uri ținute de specialiști, preferabil psihoterapeuți și psihologi și să nu cădeți în capcana citatelor motivaționale lipsite de tehnici concrete ce pot fi puse în practică în viața de zi cu zi.

Recomand meditația, nici pe departe pe cât de complicată există mituri că ar fi. Meditația te ajută să te concentrezi asupra prezentului, să dai mai multă atenție gândurilor tale, dar și să te debarasezi de încărcătura lor emoționala. Este nevoie de exercițiu pentru a conștientiza și înțelege că gândurile tale nu reprezintă realitatea și că ele pot fi controlate și nu lăsate să te controleze. Tot în acest sens poți practica un sport sau yoga.

Citește cât de mult poți. Indiferent de cărțile alese – iar acum există pe piață o sumedenie de cărți de dezvoltare personală – informează-te constant. Un proverb japonez spune că îmbătrânim atunci când încetăm să mai învățăm lucruri noi. Poți citi și literatură, deseori personajele din cărți oferindu-ne o oglindă pentru noi înșine sau alții din jurul nostru.

Oferă-ți îngăduință, timp și răbdare. Nu uita că fiecare dintre noi are un ritm propriu și are nevoie de timp pentru a realiza ceea ce și-a propus. Schimbările vin în timp, iar tu ai nevoie să îți arăți ție îngăduința pe care, cu certitudine, o arăți cu mai multă ușurință celor din jur. Bunăvoința față de tine te va ajuta să îți îmbunătățești stima de sine și modul în care te percepi. Ori, relația cu sine, cum spuneam, stă la baza dezvoltării personale. De asemenea, fă-ți mereu timp pentru tine. Un timp în care să faci activitățile care îți fac plăcere, care te încarcă cu energie și te relaxează. Astfel de activități au rolul de a-ți reaminti egoismul sănătos și necesar de a te pune pe tine pe primul loc, de a te îngriji de dorințele și nevoile tale.

Nu în ultimul rând, când te simți pregătit, apelează la psihoterapie. Sub îndrumarea unui psihoterapeut vei parcurge mai ușor drumul cunoașterii de sine, înțelegerii propriei persoane și a vindecării rănilor pe care le porți cu tine.

Dezvoltare personala

Ce ai de făcut pentru a ieși din burnout?

05/12/2018
Chiar dacă îi spunem burnout el se referă la epuizarea totală, cea care atrage după sine o serie de complicații severe, probleme psihologice și boli fizice grave.

Sindromul burnout nu este un termen trendy și nici un motiv de laudă. Deseori avem impresia că el reprezintă un simbol al meritelor și abilităților personale, de parcă martirizarea ar fi un scop în viață… Chiar dacă îi spunem burnout el se referă la epuizarea totală, cea care atrage după sine o serie de complicații severe, probleme psihologice și boli fizice grave. Așadar, uită de multitasking și de asumarea prea multor responsabilități și implică-te în recuperarea ta.

Ai așteptări realiste de la tine?

De mute ori cei care nu sunt niciodată mulțumiți de munca și eforturile pe care le depunem suntem… chiar noi. Suntem direct responsabili de cantitatea de responsabilități cu care ne încărcăm, de munca la care ne supunem, de eforturile pe care le facem. Dar oare ne oprim? Sau suntem tot mai nemulțumiți atunci când, epuizați fizic și psihic începem să cedăm, să fim capabili de tot mai puține, să avem mai multe eșecuri? Continuăm astfel să ne distanțăm parcă atât de noi înșine cât și de cei din jur.

Așteptările nerealiste stau la baza acestei epuizări. Nimeni nu este perfect și nu ar trebui să cerem acest lucru de la noi înșine. Așteptările realiste ne ajută să ne organizăm eficient, să ne stabilim obiective realizabile și să avem grijă de propria persoană. Grija față de noi înșine este cea mai importantă. Până la urmă, pe noi ne bazăm să facem ceea ce ne-am propus, nu?

Stil de viață sănătos

Un stil de viață sănătos nu este doar o sintagmă ci o necesitate. Poate alimentar mai avem derapaje – cu toții avem pofte și nu suntem neapărat fericiți cu o viață plină de restricții, fie ele și alimentare. O alimentație sănătoasă însă, înseamnă să ne îngrijim să existe în meniul zilnic aportul de vitamine, fibre și minerale de care organismul are nevoie. Înseamnă să ne preocupăm de sănătatea noastră exact cum am proceda cu propriul copil. Sportul, de asemenea, nu trebuie să fie ceva ce temut. Spunem că nu suntem sportivi, că nu avem timp, cedăm după primele încercări când obosim prea ușor și vedem cum parcă toți ceilalți se descurcă mai bine decât noi. Dar cu toții, atunci când începem ceva nou, înainte de a ști cum să facem… trebuie să învățăm. Iar asta necesită timp și răbdare. Nici când am vrut să învățăm să mergem nu am renunțat după primele căzături spunându-ne „chestia asta nu e pentru noi, e prea greu”. Sportul îți ajută mintea să se debaraseze de gândurile toxice, de tristețe, contribuind prin eliberarea de endorfine la binele tău psihic. Așadar, țelul nu este să ajungi sportiv de performanță, ci să te miști, să faci efort, să îți eliberezi mintea.

Un stil de viață sănătos înseamnă și odihnă, iar aceasta este foarte importantă. Există studii care demonstrează că privarea de somn și oboseala excesivă contribuie inclusiv la dezvoltarea celulelor canceroase.

Învață să comunici asertiv

Nu este simplu să comunicăm asertiv pentru că, mulți dintre noi suntem acaparați de dorința de a face pe plac altora, de a nu supăra, de a nu dezamăgi, etc. Astfel, ni se pare mai simplu să nu ținem cont de nevoile noastre și de resursele noastre, ca să împlinim așteptările celorlalți. Evident, atunci când paharul se umple și apare epuizarea, de la incapacitatea de a refuza, ajungem la furie, certuri și reproșuri. Calea de mijloc este să înveți când trebuie să spui nu și cum să îți susții punctul de vedere. Pentru a face acest lucru, învață să îți exprimi nevoile exact așa cum sunt: nevoile tale. Pornește comunicarea avându-te pe tine în centru, vorbește despre tine și evită reproșurile la adresa altuia. Spune „nu” atunci când nu ai timp, energie, resurse sau chiar dispoziție. Este atitudinea corectă față de tine. Astfel, vei evita încărcarea suplimentară și vei învăța, treptat, să te pui și pe tine pe primul loc, pentru a nu mai ajunge la epuizare.

Cuplu si relatii

4 lucruri de evitat în relația cu partenerul cuplu

03/12/2018
4 lucruri de evitat în relația cu partenerul cuplu

Vrei un cuplu de durată? Îți dorești armonie și o relație satisfăcătoare? În speranța că răspunsurile sunt, așa cum ne așteptăm, afirmative, iată ce lucruri să eviți într-o relație de cuplu.

Nu vorbiți urât unul cu celălalt

Uneori, există această tentație, pornită din furie și lansată în mijlocul unor conflicte. Dar cuvintele rănesc și sunt greu de uitat. Odată spuse, partenerul tău se va gândi mereu dacă oare nu chiar asta gândești despre el. Nu uita că este ok să spui de ce ești supărată și să sancționezi un comportament cu care nu ești de acord sau o atitudine care te-a rănit sau întristat… dar nu emite etichete negative la adresa unei persoane. Mai ales când vorbim despre persoana iubită. Nu este important cine câștigă într-o dispută, amintește-ți că scpoul principal este acela de a proteja relația pe care o aveți.

Nu vă amenințați

Chiar dacă pe moment ți se pare potrivit să îi spui „Te voi părăsi fără regrete” sau „Nu ai decât să pleci!” îi transmiți partenerului tău o provocare, alături de dezinteresul tău față de salvarea relației. Oare, în realitate, gândind cu calm, chiar asta îți dorești? Vorbind astfel, creezi în celălalt un mindset greu de șters. Respectiv, îl inviți să considere posibilitatea de a încheia relația voastră. Amenințările condiționate nu sunt nici ele recomandate „Dacă nu faci asta, atunci nici eu nu voi face… aiailaltă”. Nu este chiar o relație în care ne simțim în largul nostru cea în care suntem condiționați astfel.

Iartă greșelile trecute

Este important să știm să spunem atunci când ne supără ceva, dar, totodată, să și iertăm și să depășim momentele respective. Certurile în care unul dintre parteneri începe să inventarieze greșelile din trecut nu aduc decât și mai multă frustrare în cuplu. O întâmplare din trecut, oricât de supărătoare, a fost gestionată atunci, pe moment (în cea mai fericită situație). Adusă în prezent, ea nu soluționează nimic și nici nu ajută la depășirea noului conflict.

Nu generaliza

Folosim cu prea multă ușurință cuvintele și nu realizăm cât de mult rău facem cu ele. La supărare, avem tendința să generalizăm și să transmitem partenerului fie că „mereu face așa” fie că „niciodată nu face…”. Astfel de generalizări nu sunt corecte, iar tu știi prea bine că partenerul tău are momente în care face lucrurile dorite sau așteptate de tine… poate nu suficient sau cât vrei tu. În loc să îi reproșezi că nu face un anumit lucru, complimentează-l atunci când îl face, spune-i cât de mult apreciezi și ce important este pentru tine ceea ce face el. Întărirea comportamentelor pozitive are șanse mai mari de izbândă decât reproșarea și impunerea schimbării comportamentelor nedorite.

Cuplu si relatii

Tehnici pentru o mai bună organizare în îndeplinirea sarcinilor!

29/11/2018

Știm despre procrastinare. Suntem familiarizați și chiar împrieteniți cu ea. Chiar și cu renunțarea. Din păcate, ambele atrag atât sentimente de vină, cât și frustrarea de a nu fi dus până la capăt ceea ce ne-am propus. Iată câteva tehnici pentru o mai bună organizare.

Proiectele între entuziasm și abandon

De regulă un nou proiect înseamnă și mult entuziasm. Dacă am beneficia de calități nelimitate ale acestuia, probabil nu am avea despre ce să scriem acum. Totuși, pe cât de atrăgătoare este implicarea într-un nou obiectiv, acesta își pierde rapid… noutatea. Dacă la început ne concetrăm asupra părților lui pozitive și refuzăm să fim corecți în aprecierea muncii pe care o necesită, a oboselii, stresului și obstacolelor, atunci repede ne autodezamăgim și nu mai suntem la fel de implicați. Pe parcurs apar toate acele piedici care ne demotivează: mult de muncă, în mod constant, probleme care apar pe parcurs, necunoașterea pașilor următori. Așa că începem să amânăm și să așteptăm ca lucrurile să pară din nou lipsite de efort și pline de entuziasm. Adică nicicând.

Lenea sau lipsa de chef nu sunt cele mai importante probleme ci conștientizarea factorilor care ne blochează cu adevărat. Dacă vorbim, spre exemplu, despre schimbarea unui comportament ca nou obiectiv, atunci întotdeauna vom balansa între dorința de schimbare și nevoia ca lucrurile să rămână la fel, familiare, lipsite de efort. Iată cam ce am putea face:

Conștientizează-ți propriul tipar

Fii atentă ce te determină să pornești pe un drum și ce anume te oprește. Poți rememora proiectele tale anterioare care au rămas neterminate. Notează cum ai început și unde te-ai oprit. Vezi asemănările?

Informează-te înainte de a porni la drum

Dincolo de entuziasm, indiferent de obiectivul sau proiectul tău, caută cât mai multe informații legate de el dar, mai ales, despre experiențele altora care au pornit pe același drum. Dacă vrei să ții o dietă, aflând cât de fezabil este obiectivul tău, îți poți seta un target mai realist. Nu 10 kilograme pe lună.

Rămâi realistă în ceea ce te privește

Poate ți-ai propus să devii astronaut. Nimeni nu te împiedică. Decât poate, cei dispuși să te angajeze. Stabilirea scopurilor realiste, respectiv potrivite posibilităților tale, te ajută să ții frustrarea la distanță. Acceptă că fiecare avem propriul ritm și aceleași reguli nu se aplică tuturor. În astfel de situații, încăpățânarea și fixarea în scopuri nerealiste nu ne este utilă.

Scopuri mari cu pași mici

Stabilește etapele în atingerea obiectivului tău. Nu este foarte realist să spui că într-o lună, spre exemplu, vrei să atingi scopul final, mai ales dacă este un obiectiv amplu. Stabilește pașii intermediari și setează termene limită realiste pentru aceștia. Concentrează-te pe fiecare etapă în parte și acceptă anumite întârzieri, probleme sau obstacole, precum și complicarea vreunei etape intermediare. Cât timp le iei pe rând, ai șanse mai mari să ajungi la destinație.

De unde îți vine motivația

De cele mai multe ori, avem succes în acele obiective care țin de motivația noastră interioară. Chiar și în cazul dietelor date exemplu mai sus, dorința și nevoia ta contează cel mai mult. Dacă părerea celorlalți te afectează sau cei din jur te-au sfătuit să pierzi în greutate, atunci motivația aceasta (în special bazată pe un feed-back negativ) poate avea fix efectul opus (spre exemplu, mâncatul pe fond emoțional).

Job

Pericole pe care le ascunde supracompensarea prin muncă

28/11/2018

Ne definim prin rolurile profesionale întrucât profesia reprezintă, deseori, un domeniu în care deținem controlul: cum ne pregătim, cât efort depunem, cât de ambițioși suntem. Rezultatele apar mai ușor decât în relațiile interumane. Dar ce ascunde, oare, supracompensarea prin muncă?

De câte ori ne-am spus că am vrea să facem anumite lucruri, dar timpul nu ne permite întrucât avem mult de muncă? Sau, poate, știm că acesta este scenariul unui prieten. Workaholicii sunt recunoscuți pentru timpul investit în carieră și par să fie focusați exclusiv pe acest aspect al vieții lor. Uneori, reușesc, cumva, în paralel, să aibă și o familie sau o relație. Dar cu multe compromisuri din partea unui partener privat de timpul petrecut împreună, atenția, resursele energetice, disponibilitatea celuilalt. Într-un alt material poate vom răspunde întrebării: ce fel de persoane intră în relații cu workaholicii?

Revenind la timpul excesiv acordat jobului, de multe ori, în spate se ascund alte nevoi nesatisfăcute, anxietate, panică, teamă. Cei cărora le este teamă de eșec la nivel personal, care au impresia că singurul domeniu stabil din viața lor, pe care se pot baza, este jobul, vor investi toată energia aici. Și vor avea numai de pierdut. În viață nu există garanții, chiar și în cazul unei cariere. Piața muncii nu este stabilă și, oricând putem pierde „tot ceea ce am muncit”. Cu atât mai mare va fi depresia atunci când, în jurul nostru, nu regăsim niciun alt punct de sprijin. Cum spuneam, poate avem o relație sau o familie care funcționează dintr-o oarecare inerție, dar cum ne vor fi ele sprijin atunci când nu avem exercițiu în a ne găsi acolo stabilitatea? Dacă noi nu investim în viața noastră privată, unde ne vom găsi resursele pentru a ne redresa?

Munca multă, în exces, nu reprezintă o pasiune descătușată pentru un domeniu sau altul, ci o fugă de sine. Experiențele nefericite din trecut, ne pot lăsa sechele, sub forma temerilor în privința relațiilor personale. Poate am fost abandonați sau ne-am simțit ingnorați și valorizați insuficient de către părinți sau în relații de iubire. La maturitate, trăim cu teama de abandon pe care nu ne-o recunoaștem, iar pentru a scădea din anxietatea provocată de ea, ne ferim să investim prea multe într-o altă persoană. Fie nu intrăm în relații deloc, ca formă de protecție, fie intrăm în relații în care ținem partenerul „în joc”, fără a lăsa loc intimității prea mari, vulnerabilității (atât de necesare într-un cuplu), fără a ne permite să iubim cu adevărat. Pentru că iubirea implică un risc, pe cel al pierderii, pe cel al retrăirii abandonului. Și, gândim incorect, că cea mai bună apărare este să nici măcar nu ne expunem acestor situații. Nu ne trăim viața complet, fugim de ceea ce simțim și, deseori, prin indisponibilitatea afișată, reîntârim cercul abandonului, fiind părăsiți de partenerii care se simt ignorați. Chiar și atunci, în loc să ne evaluăm temerile și comportamentul avut în consecință, ne vom spune că nu am beneficiat de înțelegere „pentru că suntem atât de preocupați cu munca”. Există depotrivă riscul de a fi dezamăgiți, fiind „respinși” pentru că nu corespundem, iar această atitudine de asemenea întărește teama de abandon. Cel mai greu este să acceptăm că noi suntem cei care determinăm această situație și că schimbarea depinde tot de noi.

Recomand să ne întrebăm singuri care sunt motivele pentru care ne dedicăm tot timpul muncii și nu celor din jurul nostru. Iar răspunsurile precum „pentru că au nevoie de mine la muncă” sau „pentru că munca este viața mea” nu sunt suficiente. Întrebarea importantă este „de ce facem toate acestea?”. Alegerile depind de noi, iar supracompensarea prin muncă ascunde dureri și răni foarte vechi. Doar interogarea, iar apoi vindecarea lor, ne va ajuta să ajungem la un echilibru atât în viața persoanală, cât și în cea profesională.

Job

Stres la locul de muncă? Iată ce poți face

26/11/2018
stres la locul de munca

Nu putem scăpa de stres, dar putem găsi metode de a gestiona mai bine situațiile, astfel încât acesta să nu se cronicizeze. Iată cum ne eliberăm de stresul la locul de muncă.

Conservarea energiei

De multe ori ne lăsăm duși de valul multitasking-urilor și chiar credem că este un atu al nostru să ne putem ocupa de mai multe sarcini în același timp. Totuși, studiile ne demonstrează că este foarte puțin probabil să facem totul bine, atunci când atenția este împărțită în prea multe locuri simultan. În felul acesta ne vom simți epuizați mai repede, vom avea rateuri, vom face greșeli pe care le putem evita simplu cu o mai bună organizare. În cazul în care activitatea ta este întreruptă de o „urgență”, renunță la ceea ce făceai și nu încerca să derulezi totul în paralel. Prioritizarea este foarte importantă. Dacă „urgența” este doar o supraevaluare a situației care te bruiază, detașează-te de ea pe moment, termină ceea ce începusei și ocupă-te de noua sarcină ulterior. Pare complicat în teorie, dar în practică, numai tu poți decide măsura lucrurilor și sarcinilor cu care ești dispus să te încarci.

Nu există întotdeauna „bine și repede”

Dacă vorbim despre sarcinile de rutină, cele extrem de familiare și cu un grad redus de complexitate, timpul și experiența își spun cuvântul și vei putea să le duci la îndeplinire într-un termen scurt, fără greșeală. Dar nu orice sarcină poate fi executată în acest ritm și este bine să nu încerci. Dacă pui presiune pe tine să demonstrezi celor din jur că orice ai face tu, faci „bine și repede”, vei acumula stres nenecesar. Acordă-ți timpul necesar pentru a-ți conserva energia și pentru a aborda fiecare sarcină în funcție de gradul ei de dificultate.

Compartimentare

Se poate întâmpla să avem zile proaste la muncă. Fie ne certăm cu colegi, suntem admonestați de șef, am greșit o sarcină, avem un eșec, etc. Tentația este aceea de a ține stresul și anxietatea în noi chiar și după terminarea programului. Ruminăm aceleași nemulțumiri de peste zi, încercăm să găsim soluții pentru a rezolva anumite probleme, suntem copleșiți de evenimentele de la serviciu. Dar cel mai bun program de detoxifiere atunci când suntem prea stresați este detașarea. Atunci când ai încheiat munca, preocuparea ta trebuie să fie încărcarea bateriilor, regăsirea energiei și activitățile relaxante care îți oxigenează mintea. Răspunsurile și soluțiile vin atunci când ești odihnit și când ai noi resurse.

Deseori noi suntem cei care perpetuăm stresul. Fie suntem încărcați cu activități la muncă și nu știm cum să discutăm asertiv cu șeful sau cu colegii pentru a ne debarasa de o parte dintre ele, fie suntem obișnuiți să ne asumăm mai multe sarcini, fie ne este teamă să nu dezamăgim sau să nu scădem în ochii celorlalți refuzând anumite lucruri. Toate acestea nu depind atât de locul de muncă, ci de relația pe care o avem cu noi înșine. Pentru a rezolva aceste conflicte interioare, întâi trebuie să schimbăm discursul interior. De multe ori, ședințele de terapie ne ajută să ne clarificăm anumite comportamente, gânduri și emoții care, învălmășite, exagerează stresul ducând în anxietate, odihnă fragmentată, panică și frici nejustificate.

Dezvoltare personala

Indicii că joci rolul de salvator

22/11/2018
Indicii că joci rolul de salvator

Vrei să ajuți oamenii și simți că aceasta este „misiunea” ta? Intri în relații toxice crezând că celălalt are nevoie de tine? Te pui deseori în plan secundar? Duse la extrem, acestea sunt indicii importante că joci rolul de salvator.

Este lăudabil să ne dorim să îi ajutăm pe cei din jur, dar pentru a face acest lucru cât mai corect, trebuie să ținem cont de resursele și nevoile noastre. Ai spune că tocmai acest lucru înseamnă să oferi ajutor: să lași pe altul să devină o prioritate, nu? Greșit. Da, este adevărat că atunci când ajutăm pe cineva, în momentul în care facem acest lucru, atenția, energia și resursele sunt investite în celălalt. Dar ajutorul are limitele lui, așa cum, toate cele menționate anterior trebuie să existe cu prisosință în noi.

Pentru a ne evalua corect, ar trebui să ne întrebăm: De câte ori am ajutat o persoană din teamă de a nu o dezamăgi? De câte ori mi-a fost greu să refuz pe cineva? De câte ori am fost impresionat/ă de nefericirea altuia și m-am dedicat persoanei respective?

Oamenii au nevoie de ajutor, dar salvarea fiecăruia depinde doar de el însuși! Atunci când ne alocăm noi rolul de salvator, în primul rând dovedim o relație precară cu propria persoană și, uneori, o privire concescendentă asupra celui care „are nevoie să fie salvat”.

Relația cu sine

Atunci când nu avem o relație sănătoasă cu propria persoană, când nu suntem conștienți că merităm grija și atenția noastră, ne dedicăm, în mod nociv pentru noi înșine, celorlalți. În primul rând căutăm validarea lor și confirmarea că le suntem necesari. Este firească nevoia de a fi apreciat, dar aprecierea pe care o merităm este pentru cine suntem și nu pentru ceea ce facem. Atunci când demonstrăm excesiv ceea ce suntem capabili să facem pentru un altul, nu obținem drept rezultat decât epuizarea resurselor noastre, manipularea din partea celuilalt care va învăța că îi merge astfel și chiar o furie latentă la adresa celui care primește ceea ce tu oferi (cerut sau nu). Mai devreme sau mai târziu devenim nemulțumiți de rolul pe care îl jucăm și, uneori, nu suntem conștienți că schimbarea depinde de noi. poate pentru că nu știm cum să o facem sau de unde să începem.

Totul începe de la relația cu sine. Pentru a avea relații sănătoase cu cei din jur, este bine să ne întrebăm când am învățat să jucăm acest rol și de la cine? Poate unul dintre părinți îl juca sau poate, în copilărie, am fost supra-responsabilizați de către un părinte sau ambii, iar la maturitate considerăm că doar astfel primim iubirea celorlalți. Iubirea de sine este esențială, iar psihoterapia ne poate ajuta să redefinim relația pe care o avem cu sine și, treptat, să ne eliberăm de rolul de salvator.

De ce îi salvăm pe alții

Atunci când suntem atât de impresionați de povestea altuia încât să ne dorim să contribuim la „salvarea” lui, recomand să ne întrebăm ce anume din noi înșine determină această empatie atât de puternică? Să fie o problemă din trecutul nostru, nerezolvată, pe care o purtăm încă în noi? De regulă, neputința, necunoașterea sau chiar dezinteresul față de problema noastră, ne determină să o rezolvăm la altul. Dar dacă, la schimb, am căuta răspunsul pentru noi? Dacă am accepta că singura persoană pe care avem rolul și responsabilitatea de a o salva suntem noi înșine?

Iubirea o câștigăm pentru ceea ce punem în practică și pentru cine suntem, nu pentru ce facem în mod constant pentru celălalt. În plus, dacă tu ai o problemă nerezolvată, foarte puțin probabil să îl poți ajuta pe un altul. Iar dacă ai reușit să o rezolvi, ce te face să crezi că și un altul are nevoie de aceeași rezolvare? Permite-i să se descopere singur și să își găsească singur drumul. Corect este să ne acceptăm pentru ceea ce suntem, să ne fim alături, să ne demonstrăm nouă înșine și celorlalți compasiune, fără să intervenim în detrimenul nostru. Sau al celuilalt…

Teama de a refuza este o judecată aspra la adresa noastră. „Dacă refuzăm, vom pierde iubirea celuilalt.” Dar, totuși, de ce ceea ce își dorește celălalt este mai important decât ceea ce îmi doresc eu? Pe mine, cine mă pune pe primul loc? Iată câteva întrebări simple pentru a ne recunoaște acest rol și pentru a-l observa atunci când are tendința de a se manifesta. „Salvatorii” deseori sunt epuizați psihic și emoțional, iar relațiile pe care le aleg sunt, prepoderent, toxice. Vindecarea începe cu propria persoană.

Parenting

Parenting: greșelile unui părinte supraprotector

21/11/2018

 

Un părinte supraprotector își manifestă nu doar o grijă exagerată față de binele copilului, ci proiectează asupra lui, propriile frici și temeri. La maturitate, aceste greșeli de parenting, se manifestă prin stimă de sine scăzută, inițiativă slabă și sentiment de neajutorare.

De ce protejăm copilul?

Este bine să ne întrebăm de ce anume protejăm copilul. Firește, ne dorim să îl știm în siguranță și este recomandat ca și el să simtă acest lucru. Dar un mediu securizat înseamnă și libertate de a alege, de a experimenta și de a explora. Un părinte supraprotector, va limita interacțiunea copilului cu mediul, crezând că astfel evită anumite pericole. Dar cât de reale sunt aceste pericole?

Chiar înainte de a deveni părinți este recomandat să mergem în psihoterapie pentru a ne rezolva anumite probleme, frici și axietăți, înainte de a le proiecta asupra copilului. Nu suntem perfecți, iar să fim părinți perfecți nu este un deziderat. În creșterea copilului este important să facem tot ceea ce putem, cum putem mai bine. De aceea, este important să ne vindecăm, întâi, pe noi înșine.

Temerile unui părinte pot veni dintr-o predispoziție către anxietate și gândire catastrofală. Precum în povestea cu drbul de sare, părintele va considera că anticipând potențialel pericole protejează copilul. Deseori, însă, pericolele sunt imaginare, sunt o gândire pesimistă.

Un părinte supraprotector, deopotrivă, își va „ajuta” copilul mai mult decât este cazul, făcând în locul lui de la acțiuni simple, la cele mai complexe. Vedem aici părinții care cred că să alimentezi copilul cu lingurița chiar și la vârsta de 7 ani este un semn de iubire. Că să faci temele în locul lui, înseamnă să îl ajuți sau că să nu îl lași într-o tabără cu colegii, îl protejezi. În realitate, handicapăm copiii sănătoși, needucându-le: reziliența în urma eșecurilor, inițiativa și curiozitatea de a descoperi mediul înconjurător, sociabilitatea și abilitatea de a rezolva probleme. La maturitate, vom avea o persoană fără încredere în propriile abilități, în sine, în capacitatea de a se descurca. Pe scurt, vom avea o replică a comportamentului părintesc, respectiv o persoană cu foarte multe temeri, care va căuta pe cineva care să îl ajute, să facă în locul lui și de care să devină dependent.

Când simțim astfel de nevoi de a prelua foarte multe din sarcinile copilului nostru, este bine să ne întrebăm ce fel de copil vrem să creștem? Totodată, să nu uităm că am făcut acel copil pentru el însuși, pentru a avea o viață proprie. Ce fel de viață credem că ar fi cea mai potrivită pentru el? Una în care este dependent de noi sau în care va căuta alte relații în care să repete dependența? Oare dependența pe care i-o creăm față de noi este menită să ne asigure că nu ne va părăsi? Nu este tot o teamă a noastră?

Greșelile de parenting pot porni chiar și din cele mai bune intenții, iar supraprotecția este una dintre ele. Dacă ne dorim un copil independent, capabil să se descurce singur și cu încredere în forțele proprii, trebuie ca, încă de mic, să îl lăsăm să încerce și să greșească, să găsească singur soluții, potrivite nivelului și abilităților lui, să experimenteze eșecul dar și frustrarea, pentru a ști mai târziu să gestioneze astfel de emoții.